Copilul care a trăit trauma plecării părinților, iar la maturitate a cunoscut durerea de a fi părinte în diasporă, cu un sugar rămas acasă, ajunge, inevitabil, să caute într-un moment al vieții o formă de întoarcere, una interioară spre oameni și comunitate.
Pentru Cristina Vlas din Țarigrad, această „întoarcere către sine” devine posibilă prin „Femeile Moldovei revin acasă”, locul în care femeile vorbesc despre apartenență și prezență datorită legăturilor reluate.
Articolul cu numărul patru din proiectul „Femeile Moldovei revin acasă” scoate în lumină încă o femeie puternică. E demn de laudă felul în care a transformat propriile rupturi în punți pentru alții. Impresionantă este nu doar forța ei, ci și dorința constantă de a merge mai departe, chiar și atunci când viața a luat-o pe cărări neumblate. Dar mai bine ca ea n-o să ne povestească nimeni acest parcurs plin de învățăminte al ei.
Fără părinți m-am simțit ca un copil pierdut
E o bucurie să știu că povestea mea poate inspira pe alții, pentru că, oricât de diferiți am fi în nevoi și dorințe, suntem surprinzător de asemănători în doruri, frici și nevoia de a aparține.
Eu m-am născut la Țarigrad, Drochia, într-o familie de părinți muncitori, care mi-au oferit mie și surorii mai mici tot de ce aveam nevoie. Dar în 1998 din cauza unei crize a afacerii noastre de familie, tata a fost nevoit să plece peste hotare. Or, fiiind obișnuiți să găsească soluții indiferent de situație, ai mei au decis de data asta, rezolvarea vine anume așa – să plece capul familiei.
Dar după trei luni de Italia a plecat și mama. De ce? Pentru c-am realizat cu toții la un moment dat cât de mult suferea ea acasă și cât de greu îi era lui acolo. Am înțeles atunci că, dacă vor fi împreună, le va fi mai ușor. Ei știau că, prin acest sacrificiu, viitorul nostru va fi mai bun, chiar dacă ruptura asta îi afecta pe toți. Când a plecat și mama, eu am trăit o adevărată dramă. Eram în clasa a șaptea și lipsa lor m-a marcat tare profund, chiar dacă încercam să mă țin tare. Fără mama, m-am simțit ca un copil pierdut în spațiu. N-aveam cu cine să mă sfătui, n-o puteam suna și vorbi atât cât îmi poftea inima… Mama mă liniștea spunându-mi că pleacă pentru ca noi să avem o viață mai bună, să nu fim nevoite să plecăm mai târziu… Stăm uneori și ne amintim de acele vorbe c-a de-o glumă amară, pentru că ani mai târziu am luat și eu drumul lor.
Odată cu plecarea părinților bunica s-a mutat la noi, iar eu mi-am luat angajamentul s-o ajut cu lecțiile pe sora mai mică care începea școala. M-am ținut de cuvânt, astfel că doi ani mai târziu când ai mei au revenit acasă, Eva, deja elevă în clasa a III-a, avea rezultate bune de care ne mândream ambele. Da, timp de după doi ani părinții noștri n-au venit deloc în țară, muncind nu doar pentru a scoate afacerea din criză, ci și pentru a plăti datoriile făcute la plecare.
Avea șase luni când am plecat.
După absolvirea școlii, am urmat Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova, între timp m-am căsătorit, s-a născut primul nostru copil și uite aici începe perioada cea mai zbuciumată a vieții mele.
Soțul lucra în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, dar salariul lui nu ne ajungea mai pe nimic, așa c-am decis să plec eu în Italia, având sprijinul părinților. Era 2006, iar fiica noastră avea doar șase luni când am lăsat-o acasă și am plecat singură, fără soț.
Cât am lucrat, în acele patru luni, am plâns mai mult decât toți anii trăiți adunați grămadă. Eram departe de familie și cu un dor de casă, care mă măcina zilnic. Iar când mai auzeam și câte-un un copil strigând prin hotel „mama” plângeam de sărea cămașa pe mine. La revenirea în țară soțul mi-a spus „ori mergem împreună, ori îți rup pașaportul”. Zis și făcut. Am reușit cu greu să-i găsesc de lucru ca ajutor de bucătar. Poți să-ți imaginezi ce salt pe scara lui profesională, de la polițist la bucătar, dar așa erau vremurile…
Între timp, ai mei acasă porniseră o afacere după model italian. Aveam un lot de teren în centrul satului, procurat ani în urmă la licitație și făcusem proiectul unei afaceri de familie – un centru de agrement care să conțină restaurant, bar, disco etc. Construcțiile au fost demarate, așa că toți banii, inclusiv de la nunta noastră, erau investiți în acea afacere.
Gravidă în Italia
Apoi a venit 2008. Și noi am pornit din nou spre Italia pentru un sezon, pentru a munci în hotel. Doar că data asta… am plecat gravidă, ce-i drept la termen mic. N-am spus nimănui, nici măcar celor de acasă. Știam doar noi doi. Am riscat pentru că doream să deschidem localul pe 12 septembrie, de hramul satului. Mă simțeam bine și doar soțul mă mai tempera știindu-mi situația delicată, amintindu-mi periodic că dacă continui să lucrez în ritmul acesta risc să nasc departe de casă.
Și tot la tema asta, îmi amintesc mai multe situații amuzante, legate de fiica patroanei gravidă și ea doar că la termen foarte mic, care îmi cerea mereu să o înlocuiesc, pentru că ea se simțea rău din cauza sarcinii.
N-am rămas până la finalul sezonului, adică până în octombrie, ci am venit acasă cu o lună înainte. Toți cei de acolo știau scopul aflării noastre acolo și anume deschiderea localului. Vreau să spun că între noi și patroni era o relație ca în familie. Cu o seară înainte de plecare, am bătut la ușa biroului proprietarei și când ne luam rămas bun, bătrâna mi-a spus: „Felicitări!” Am întrebat-o zâmbind cum de și-a dat seama. „Ce anume?” n-a înțeles ea. „Că sunt însărcinată…” Nu m-a crezut și mi-a smuls promisiunea s-o sun după ce nasc să-i arăt copilul, pentru că altfel nu crede. De ce nu am spus mai devreme? Nu am făcut-o pentru că altfel aș fi fost tratată diferit, iar eu nu mi-am dorit. Am vrut să-mi fac munca corect, or, anume pentru asta venisem.
Am pus afacerea pe pauză ca să nu ne punem viața pe pauză
Ajung acasă pe 11 septembrie și… din nou îi las pe toți surprinși. Dar, din nou n-aveam timp de odihnă. A doua zi era hramul satului, iar la noi planificată deschiderea localului. După deschidere a trebuit să mă ocup de niște acte și din nou n-am avut timp s-ajung la medic. A două fetiță a noastră n-a mai avut răbdare să-mi fac eu timp, așa că pe 25 septembrie a apărut pe lume.
Ne-am implicat toată familia în activitatea centrului, și ca să susținem afacerea mergeam periodic peste hotare, ca să achităm creditele necesare sustenabilității. Or, erau luni când afacerea mergea, dar și luni când nu, respectiv noi fie investeam, fie achitam datorii și taxe. Au fost perioade și perioade. Și atunci am înțeles că un business în Moldova poate fi de succes, dar poate fi și muncă în zadar și ani pierduți de viață. Într-un final, am decis să punem afacerea pe pauză.
Unde n-a fost putere, a fost omenie
Între timp, au început să apară propuneri ca să mă implic în politică din partea diferitor partide. Eram activă și devenisem vizibilă în comunitate. Dar că eu nu-mi doream, pentru că era ceva la care nu mă pricepeam. Soțul însă m-a încurajat să rămân acasă și să accept implicarea, mai ales că fetele erau deja mari și aveau nevoie mai mult ca oricând de mine acasă. Nu mai doream să le las singure, așa că am acceptat. Am ajuns consilier local din partea platformei DA, iar la scurt timp am devenit președinta Platformei DA pe Drochia.
În calitate de consilier am văzut de multe ori lipsa de profesionalism al multor oameni de decizie. Dezamăgirea a fost mare și, la un moment dat, am vrut să renunț, mai ales că între timp am început să fac și voluntariat, unde mă simțeam mai bine și mai în largul meu.
În paralel m-am implicat și în proiecte ale diasporei noastre din Canada, dedicate copiilor bolnavi de acasă, dar și în echipa de lucru a unui proiect de cartografiere în raionul Drochia. De asemenea am fost actriță la Teatrul „Cupidon”. De fapt sunt până astăzi, chiar dacă acum urc pe scenă mai rar.
Cu doi ani în urmă, m-a sunat Alexandru Machedon, directorul StarNet și mi-a propus funcția de lider pe raionul Drochia. Inițial am refuzat — nu aveam nicio legătură cu IT-ul motivând că nu este domeniul meu, dar până la urmă am acceptat provocarea.
De la „ce pot face eu?” la „ce putem face împreună?”
În perioada când am intrat în politică am cunoscut-o și pe Iana Stanțieru. Încă atunci ea mi-a spus că vrea să creeze Asociația „Femeile Moldovei”. Mie mi-a surâs ideea și am decis să mă implic local. Așa am ajuns coordonatoare pe raionul Drochia.
Am demarat proiectul în două localități – Șuri și Nicoreni. Am adunat grupuri de femei – câte 30–40 la număr și încercam să aflu ce vor ele pentru el, dar și pentru localitate. Uite așa a pornit totul.
„Ce mai e nou acasă?”
Pe atunci femeile erau foarte rezervate, și nu prea îndrăzneau să viseze. Era greu să le convingi să spună ceva. Nu se ocupase nimeni de interesele lor, și se simțeau abandonate. Nu știau ce înseamnă film, sau teatru, pentru că viața lor se învârtea în jurul soților, copiiilor, gospodăriei, a job-ului dacă acesta exista și cam atât. Zero timp pentru ele.
Acum, femeile noastre când se adună se întâmplă ceva foarte frumos – una crește flori, alta croșetează, o a treia este cofetar. Se face schimb de experiență, se leagă prietenii. E incredibilă această transformare a lor.
Spre exemplu, la moment am la Sofia o echipă extraordinară, foarte bine organizată! Femeile astea au abordat fiecare om revenit de peste hotare acasă, atunci când am derulat proiectul „Diaspora revine acasă”. Și vreau să-ți spun că atât de frumos a început să se conecteze cei de pe loc cu cei veniți. Eu am fost în pielea lor. Știu cum e, știu cum e să fii primită bine, cu căldură, în același timp, să simți că nu mai ești „de-a casei”. De aceea, scopul meu a fost ca de data asta oamenii chiar să aibă o conexiune puternică, de real ajutor, pentru că majoritatea când vin au nevoie să-și găsească o activitate acasă, au nevoie să revină mai ușor în ritmul satului.
Am trăit și eu experiența plecării. Am fost cu copiii în Italia, dar nu m-am regăsit acolo. Pentru mine, acasă rămâne Moldova. Iar pentru mulți dintre cei plecați, chiar și atunci când revin doar pentru scurt timp, dorul de tradiții, de rânduieli și de sentimentul de apartenență rămâne puternic.
Poate de aceea mă reprezintă atât de mult „Femeile Moldovei” — o comunitate vie, răspândită în toată țara, în care implicarea nu te sufocă, ci îți lasă libertatea de a fi tu. Aici cultivăm solidaritatea, bucuria pentru reușitele celorlalte și creșterea împreună. Pentru că, atunci când femeile se adună cu un scop, se schimbă nu doar ele, ci și locul numit acasă.
Platforma Portrete în Cuvinte este partener media al proiectului Femeile Moldovei. Programul pilot Femeile Moldovei Revin Acasă este realizat cu sprijinul Agenției de Cooperare Internațională a Germaniei (GIZ) prin Fondul de Consiliere în Politici GIZ Moldova.
