Cristina Mastac Comerzan: În caritate nu există puțin, aportul fiecărui donator schimbă destine

„Da ce fac eu? Nimic deosebit! Doar scriu postări! Restul vine de la oamenii cu suflet mare!”, cam așa a început discuția mea cu Cristina Mastac Comerzan, cea care cred că nu are nevoie de o prezentare prealabilă, atunci când i-am spus că vreau să scriu un articol pe blog despre activitatea ei. Eu știu că nu-i chiar așa, or, modestă de firea ei, Cristina niciodată nu o să spună public despre miile de kilometri făcuți cu propria mașină încărcată până la refuz, pentru a ajunge la sutele de familii nevoiașe sau aflate în dificultate, nu înainte ca să petreacă zile întregi pentru a aduna și sorta coletele cu haine și produse alimentare aduse de alți oameni cu suflet mare, nu o să povestească nici despre vizitele zilnice pe la spitale, unde sunt internați copii singuri sau cu risc de abandon, despre infinitele discuții cu medicii, cu donatorii, cu funcționarii publici, în speranța de a mai soluționa un caz, și nici despre multe alte lucruri. Și totuși, am reușit s-o provoc la confidențe. Chiar dacă multe detalii au rămas nespuse nici măcar mie, Cristina mi-a oferit un interviu frumos.Nu știu dacă am vreun răspuns bine formulat legat de activitatea pe care o desfășor azi, dar cu siguranță există anumite momente din viața mea care m-au marcat și m-au direcționat… Primul a fost legat de pierderea prematură a tatălui – un om extraordinar, care a plecat într-o zi, ca de obicei, la serviciu și, pur și simplu, nu s-a mai întors. Deși aveam doar 15 ani atunci am înțeles cât de nestatornice sunt toate în viața asta. Azi ai totul, iar mâine s-ar putea să nu ai nimic.

Apoi a fost plecarea mea în SUA, unde am lucrat timp de mai mulți ani. Ultima mea plecare a fost împreună cu soțul, și a durat aproximativ doi ani. Depărtarea, nivelul de trai al americanilor, posibilitățile pe care li le oferă statul, prin comparație cu ceea ce avem noi, cred că a fost un alt factor declanșator. De ce ei pot și noi nu? Au urmat primii ani de maternitate eșuată, dacă pot să îi zic așa, și depresia care m-a cuprins ulterior… Căutând alinare am ajuns inclusiv și la biserică, unde un preot mi-a zis – ajută copii nevoiași ca și cum i-ai ajuta pe ai tăi. Ca să fiu înțeleasă…

Gabriel mi „s-a dat” greu. Până la el am avut două sarcini pierdute, din cauza unei diagnoze dure – preeclampsia, dar și o naștere prematură și un îngeraș care a plecat la Doamne-Doamne la doar cinci zile de la naștere, din cauza Hellp Syndromului, apărut în urma preeclampsiei. Țin minte cum stăteam zile și nopți întregi răscolind netul pentru a afla totul despre despre această diagnoză. Nimic din ce citeam nu mă încuraja. Inclusiv și medicii erau rezervați la acest capitol. Slavă Domnului, după multe căutări am găsit un singur obstetrician-ginecolog care mi-a dat o speranță. Și eu m-am agățat de ea… Ce să mai vorbim?! A fost o perioadă nu grea, ci foarte grea pentru familia noastră, de care și azi îmi amintesc cu noduri în gât. Între timp…A apărut Ask a Mom ca o salvare pentru mine, dar și pentru alte mame aflate în concediu de îngrijire a copilului. Cred că nu mai e un secret pentru nimeni faptul că grupul a fost înființat de Alicia Valcov, pe care eu cunoșteam grație unor rude comune. Totul se întâmpla acum cinci ani, și primele 200 de mame, care au intrat în această comunitate se cunoșteau nu doar pe facebook, ci și în viața reală. Tot atunci grupul a avut parte de cele mai calde și deosebite momente. Ne întâlneam frecvent și făceam offline-uri împreună cu copiii. Ulterior, am înțeles că Ask a Mom a fost, mai curând, salvarea lor, a familiilor nevoiașe, a mamelor singure, a copiilor aflați în dificultate…Primul caz în grupul Ask a Mom de la care a pornit totul, a fost cel a lui Artiom, băiețelul bolnav de diabet zaharat. Cineva postase pe facebook cazul lui, iar eu am preluat postarea și am scris-o în grup. Eram o „mână de femei”, comparativ cu ceea ce reprezintă azi Ask a Mom, dar ne-am mobilizat cu toatele, și am zis că acest copil trebuie salvat. La început am adunat în numerar, apoi am implicat și o platformă de colectare a banilor. Într-un final s-a adunat suma de șapte mii de dolari, atât de necesari pentru pompa de care avea nevoie Artiom. Ne-am simțit responsabili față de donatori așa că am dus cazul la bun sfârșit. Copilul a mers la Moscova unde i-a fost instalată pompa. Sigur, ulterior cazul a fost preluat și de presă, dar anume noi am fost primele care ne-am apucat de el.

După Artiom a pornit o avalanșă de cazuri. Nu mai ține minte numele beneficiarului cu numărul doi, și nici următoarele cinci, zece etc., cert e că au fost foarte multe, și practic „m-au inundat”. Dar niciodată nu m-am simțit cumva obosită, stresată sau nervoasă, ci dimpotrivă, cu fiecare caz dus la bun sfârșit simțeam cum sufletul meu se liniștește și se împlinește. Este adevărat că există și dintre cele nerezolvate. De obicei este vorba de cazurile de cerșetorie în care sunt implicați copiii, cazuri în care însăși maturii nu vor să fie ajutați, sau când pur și simplu ți se pun piedici… De obicei, apelez la publicul larg atunci când apar cazuri grave sau urgente. Când e vorba de chestii mai mărunte îi implic doar pe ai mei. Chiar și atunci când sunt acasă oricum stau mai mult pe telefon. Zilnic primesc multe solicitări care îmi răpesc timp pentru a discuta cu fiecare și a intra în esența problemei. Răspund și acționez în fiecare caz în parte, astfel ca nimeni să nu supăr pe nimeni.

Nu a fost nici un caz în care donatorii să nu se mobilizeze fără ezitare. Pentru asta un mare mulțumesc tuturor. Am zis-o și o mai zic – “eu fără voi, donatorii nu pot nimic”. Și acesta este purul adevăr. Sunt oameni care donează câte un euro, alții donează sute. În caritate nu există puțin, iar aportul fiecărui donator schimbă destine.

Marius a fost copilul care mi-a intrat în inimă, și pentru care am făcut posibilul, iar uneori și imposibilul. L-am scos din țară și l-am dus la tratament în Turcia într-o singură zi. Nu înainte să ajut la perfectarea actelor. Pașaportul i-a fost făcut timp de câteva ore, apoi împreună cu soțul l-am dus la Aeroport, chiar în acea zi. Țin minte cum orice minut cântărea greu, or, cum s-au exprimat medicii atunci, Marius era mai mult „pe lumea cealaltă”. Nu mișca, nu avea putere să țină capul, din gastrostomă îi curgea un lichid verzui… Slavă Domnului am reușit. În afară de Marius, mai este Valentina, mama cu doi copilași orbi, Cristina din Puhoi, care locuiește în casa unei bătrâne bolnave mintal împreună cu cei trei copii ai săi, dintre care doi cu paralizie cerebrală, Irina din Chișinău, mamă a doi copii, dintre care unul cu paralizie cerebrală, Svetlana din Vadul lui Vodă, mamă a trei copii, dintre care doi bolnavi de Spina Bifida, Tatiana din Fârlădeni, mamă a patru copii, și aici lista poate continua la nesfârșit. Pe toate aceste mame le unește aceeași soartă – sunt singure, au copii bolnavi incurabil, locuiesc în condiții greu de imaginat, și trăiesc la limita sărăciei.

Între timp au fost inițiate câteva campanii foarte frumoase care aduc o rază de lumină atâtor familii nevoiașe. Este vorba de campania „La școală cu Ask a Mom”; o alta este de Crăciun – „O rază de lumină” pe care o facem împreună cu Shoe Box Moldova (inițiată de mămicile din UK), și desigur „Campania de Paști”, prin care încercăm să ajungem la cât mai multe familii nevoiașe. Durerea mea e că numărul beneficiarilor acestor campanii crește de la un an la altul. Știu că sunt și alte organizații care fac caritate în Moldova și asta e foarte frumos și mă bucură! Eu sunt relații bune cu toți.

Păstrez până în prezent legătura cu toți cu cei pe care i-am ajutat. În cifre chestia asta ar arăta cam o listă cu vreo patru pagini de caiet cu nume și telefoane. Îi sun și chiar merg să îi vizitez, până nu mă conving că „s-au pus pe picioare”.

Deși ai casei au de suferit din cauza activității mele, întrucât lipsesc mult din sânul familiei, oricum mă susțin. Azi am ajuns să comunic mai des cu asistenții sociali, cu directorii centrelor de plasament, cu reprezentanții de ONG-uri, decât cu cei apropiați. Cu toate acestea simt susținerea soțului, a mamei, a surorii, și chiar a copiilor. Apropo, fiul Gabriel, ori de cât ori este întrebat la școală cu ce se ocupă mama lui, le spune tuturor că „cu ajutorul copiilor săraci”. De timpul meu personal nici nu mai vorbesc. Îl am doar noaptea, după ce toți adorm, iar eu pot în sfârșit să deconectez telefonul, și să-mi limpezesc gândurile.

Ca să nu apară dubii, din momentul în care Ask a Mom a devenit SRL, el îmi oferă un salariu. Din Ask a Mom îmi iau dividende. Banii vin, în special, din publicitate, precum și din evenimentele organizate de noi. Oricum însă, în familia noastră soțul este principalul întreținător al familiei.

Azi, după cinci ani de caritate și voluntariat, simt că oamenii au obosit. Prea multe cazuri au trecut prin ochii noștri, ai moldovenilor. Încerc să nu-i mai bombardez cu zecile de istorii pe zi. Optez pentru un singur caz pe săptămână și încerc să îl duc la bun sfârșit.

Peste alți cinci ani mă văd tot aici, în țara mea, în sânul familiei mele, poate cu vreo doi copii adoptați, dar neapărat ajutând în continuare oamenii. Eu nu pot accepta ideea că atâția copiii aflați în dificultate, care au nevoie de ajutor și susținere ca de aer, rămân ai nimănui. Dumnezeu mi-a oferit șansa de a rămâne alături de familia mea, ar fi păcat s-o irosesc în zadar.  Și apoi, cum altfel aș fi cunoscut sute de oameni minunați din rândul donatorilor, pe care mi i-a scos voluntariatul și caritatea în calea mea.

Sursa foto: arhiva personală