Azi, după ce în feed mi-au apărut mai multe postări legate de faptul că la Chișinău se sărbătorește în premieră Ziua Antreprenorului, gândul mi-a fugit la câțiva dintre moldovenii noștri stabiliți în Germania, pe care-i cunosc și care fac antreprenoriat. Unul dintre ei este Cristina Batereanu, stabilită la Berlin, creatoarea liniei de haine pentru copii „BabyDom”.
Am căutat o poveste de succes de antreprenoriat, dar am găsit ceva mult mai mult… Am scos din context doar câteva fraze, deși m-au marcat mult mai multe. „Tata… a fost mai mult asemeni unui oaspete din tot ce-mi amintesc eu, care făcea uneori acte de caritate.” „Au fost momente când nu aveam pâine și mama ne spunea că mămăliga e mult mai gustoasă și dulce, îndemnându-ne să o mâncăm. Însă, cum primea salariul în legume, nu aveam bani să mergem la moară să facem făină de porumb.” „Asta-i tot ce meriți. Noi suntem săraci, mai mult de atât nu putem avea.” „Băieții erau gemeni, însă reacția mea a fost la unul dintre ei.”
Vă avertizez că această confesiune se întinde pe mai multe pagini, dar nu mi s-a dat mâna să tai ceva din ea. Pentru cei care sunt pasionați de croitorie și caută suport sau o îndrumare ca să-și deschidă propria linie de haine în Germania, protagonista de azi este cel mai bun exemplu.
Acest articol este un portret în cuvinte, o confesiune cu și pentru mine însămi. Sunt într-un moment al vieții când nu am vreo o așteptare – nici de la oamenii din jur, nici de la momentele ocazionale sau întâmplările fericite care ar putea să-mi schimbe într-un fel sau altul viața. Sau poate mă mint și sunt doar într-un moment de pauză sau blocaj. Sau poate într-un moment de recunoștință pentru tot ce am și cu ce m-a binecuvântat Dumnezeu. Poate este și acel moment când acea voce de copil îmi strigă: „Spune mulțumesc, mai mult nu meriți…” Un lucru e sigur copilăria și-a pus amprenta asupra maturității mele de acum.
M-am născut și am crescut într-o familie de oameni simpli. Mai am o soră și un frate, diferența de vârstă dintre noi fiind de aproximativ un an, eu fiind cea mijlocie. Copilăria mea a fost lipsită de multe bunuri, și aici nu mă refer la jucării sau la vreo ieșire în timpul vacanței într-un parc de distracții, ci la lucruri elementare, precum alimentația și strictul necesar pentru a supraviețui.
Cert e c-am avut o copilărie din care tata a fost absent. În toți cei 16 ani cât am locuit în satul de baștină, Molești, Ialoveni, îmi amintesc de tata doar câteva zile sau săptămâni din toți acești ani. Când venea din Federația Rusă atunci era sărbătoare în casă, deoarece ne aducea multe dulciuri și ne cumpăra câte ceva. Cârnațul, scrumbia și tortul erau bucate pe care le aveam pe masă o dată pe an, când venea el acasă. Tata nu a fost prezent fizic, emoțional și financiar în viața noastră. De fapt, a fost mai mult asemeni unui oaspete din tot ce-mi amintesc eu, care făcea uneori acte de caritate. Acum, la maturitate, l-am iertat. Am înțeles că poate așa a fost crescut și el și poate a primit prea puțină iubire, ca să aibă de unde oferi mai departe. Poate… poate… poate… nu am un răspuns până azi, dar așa îmi este mai ușor să cred.
După ani în care nu ne-am vorbit și nu ne-am văzut, am reluat legătura. De mai bine de un an. Mă bucur că am avut puterea să-i ofer copilului meu ocazia să-și cunoască și celălalt bunic, iar el se bucură nespus de mult când îl vede și vorbește cu el. Totuși, nu pot să mă mint: acea lipsă a tatălui m-a marcat și o simt și acum.
Relația părinților a fost una frumoasă până la nașterea surorii mele mai mici. Apoi, odată cu apariția ei, tata s-a depărtat de noi și de mama, iar relația lor a devenit una dificilă pentru noi, dar mai ales pentru mama, care a fost umilită, bătută și înjosită în ochii tuturor. Totul din cauza geloziei nemotivate pe care o avea. Ducând o viață dublă sau chiar triplă, lui i se părea că mama face la fel. La vârsta de patru ani, am ajuns să locuim cu mama într-o casă de stat, pe care ne-a oferit-o primăria satului.
Tot ce țin minte din acea perioadă este mama – slabă și arsă de soare, care la 30 de ani cântărea 45 kg. Numai ea știa ce durere avea în suflet și cum reușea să ne întrețină. Eu, însă, mi-o amintesc că ea a ținut totul în suflet și a fost mereu veselă, spunându-ne că totul va fi bine. Mama ne cânta, ne spunea glume și iniția diferite jocuri cu noi. De obicei, făcea asta în weekend sau seara, deoarece toată ziua lucra în grădină, la plantație, de unde se întorcea seara cu torbele pline cu ardei, roșii și alte legume pentru noi. Acesta era salariul ei.
Au fost momente când nu aveam pâine și mama ne spunea că mămăliga e mult mai gustoasă și dulce, îndemnându-ne să o mâncăm. Însă, cum primea salariul în legume, nu aveam bani să mergem la moară să facem făină de porumb. Seara, ne așezam în jurul ei pe podea și ea bătea grăunțele de porumb cu un ciocan pe un fund și le fărâmița pentru a ne face mămăligă. Nu pot să-mi imaginez acum, fiind mamă, ce era în sufletul ei atunci, dar știu sigur că ne iubea foarte mult și nu mânca ea ca să ne dea nouă. Ne apăra și ne purta curați și îngrijiți, mereu îmbrăcați în haine curate, pe care le spăla cu leșie (o soluție pe care o făcea din cenușă și apă), spunând că astfel se înălbesc mai bine. Hainele ni le dona sora ei mai mică.
Mama provenea dintr-o familie numeroasă și frumoasă, din oameni gospodari, cu șapte copii. Însă, nu obișnuia să se plângă și să spună cum își duce zilele și își crește copiii, de rușine și pentru că nu voia să fie o povară pentru ceilalți frați. Am avut multe momente grele, dar de fiecare dată am fost ajutați de mătușa și unchii noștri.
Timpul trecea, noi creșteam și am revenit să trăim la bunicii din partea tatălui. Am trăit în aceeași curte, dar n-am simțit niciodată că le-ar fi păsat de noi. Mama ne-a crescut practic singură, cu propriile forțe, și nu prea a avut timp să ne controleze temele pentru acasă sau să se ocupe de dezvoltarea noastră. Apropo, deși niciodată nu ne-a controlat temele pentru acasă, avea mare încredere în mine. Nu am fost un copil excelent la învățătură, dar am fost mereu stăruitoare. Vroiam să fiu printre primii și să fiu observată din mulțime.
Cu toate greutățile financiare, am avut o copilărie foarte veselă, interesantă și fericită. În copilărie ni se spunea că suntem săraci și că trebuie să fim mai cuminți, să nu cerem mai mult, că nu putem obține mai mult, pentru că nu avem cum. Însă eu nu credeam asta. Mă simțeam egală cu toți și aveam curajul să fiu mai îndrăzneață, să fiu mai gălăgioasă și să cer dacă îmi doream ceva, și chiar dacă eram mai săracă, încercam să prietenesc cu copiii mai avuți.
La școală, iubeam foarte mult obiectul „Munca”. Eram bună la croșetat, brodat și cusut de mână. Am început să cos hăinuțe pentru păpuși de la vârsta de opt – nouă ani. Pe la vârsta de zece ani, am început să-mi cos haine din perdele mai vechi sau din hainele mamei de fată mare. Coseam totul de mână, dar când am crescut mai mare, mama a schimbat câțiva saci de porumb pe o mașină de cusut Singer cu pedală de picior.
Atunci și acolo am început să-mi cos primele haine mai calitative. De mică știam că aceasta este marea mea pasiune. Eram prin clasa a opta când o prietenă de-a mea a ales să plece la școala profesională din Chișinău, pentru a deveni cusătoreasă-croitoreasă. Atunci am înțeles că asta voi face și eu după clasa a noua. Am depus actele și am intrat la Școala Profesională Nr. 1 din sectorul Buiucani, unde primeam și o bursă de 300 lei pe atunci.
Au urmat trei ani de realitate cruntă, în care eram doar cu fricile mele față în față dar și cu scopurile și cu ambiția mea. Dar și cu glasul care mă urmărea mereu: „Asta-i tot ce meriți, noi suntem săraci, mai mult de atât nu putem avea”. Îmi amintesc și acum cum se începeau lecțiile de practică, unde trebuia să coasem o piesă vestimentară. Când începea practica, toți trebuia să avem stofa cumpărată, pregătită și toate cele necesare pentru a începe să coasem. Însă eu, din câte îmi amintesc, eram ultima care își cumpăra țesătura, deoarece mereu nu aveam bani. Așteptam ca mama să primească salariul. Mă duceam zilnic la restaurantul unde lucra și o întrebam: „Ai primit? Ai primit?”.
Eram ultima care-mi cumpăram țesătura și cele necesare pentru lucru, dar prima care terminam și făceam totul calitativ și conform normelor. Profesoara nu înțelegea cum reușesc să fac asta și cine îmi coase hainele, dar vedea că mă apucam de lucru fără să scot un sunet și stăteam liniștită și lucram.
Au fost trei ani care m-au marcat și m-au format mult ca om. Așa cum am fost educată să am rușine, să fiu cinstită și să nu cumva să fiu arătată cu degetul, îmi părea că dacă mă asociez cu companii rele sau vorbesc cu oameni necinstiți sau fete mai destrăbălate, o să devin și eu ca ele. Căminul unde locuiam era doar de fete și nu avea o reputație prea bună. Ca să nu creadă cineva ceva rău despre mine, am ales să nu mai locuiesc la cămin și am urmat să fac naveta zilnic acasă și apoi să găsesc o chirie.
În acest moment, starea financiară a devenit și mai critică. Mama nu se mai descurca cu mine. Nu era vorba de sume mari, dar noi nu ne permiteam luxul de a circula zilnic și de a plăti 10 lei pe rutieră.
Într-un final, am reușit să termin studiile. Pentru apărarea diplomei, am ales să cos o rochie de mireasă cu trenă și am primit gradul cinci, cel mai mare care se acorda. După absolvirea școlii, visam să merg la universitate, dar după acea experiență din ultimii ani, am decis să renunț la acest vis, gândindu-mă că suntem săraci și că nu merit. M-am gândit că voi începe să lucrez și apoi îmi voi permite să-mi plătesc studiile. Însă, când am început să câștig bani, eram atât de dornică să-mi cumpăr haine frumoase și să ies, încât nu am mai apucat să-mi continui studiile.
Am lucrat patru ani la NL Collection ca și vânzător consultant, unde am acumulat o experiență enormă în lucrul cu oamenii. În tot acest timp, continuam acasă să cos pentru mine și, de asemenea, pentru prieteni. NL Collection are o serie de magazine și eu lucram în mai multe filiale, însă ultimii doi ani am lucrat la Mall. Eram un angajat apreciat și aveam un venit foarte bun pe atunci. Îmi permiteam să am tot ce îmi doream, să ies în localuri scumpe și nu permiteam nici unui băiat să-mi plătească, ca să nu îi rămân datoare. A venit însă o perioadă în care am decis că vreau să fiu singură. Mereu spuneam că vreau să mă îndrăgostesc la prima vedere, ca în filme, și că nu voi tolera niciodată umilința pe care a îndurat-o mama.
Eram sătulă de băieții care veneau la Mall și se credeau că li se cuvine totul doar pentru că purtau un ceas scump. Într-o seară, eram la serviciu când au intrat în magazin doi băieți și două fete. Băieții vorbeau foarte frumos și erau atât de amabili. Fără să am curajul să mă uit în ochii lor, doar îi analizam dintr-o parte și îi spuneam colegei mele: „Uite, așa băiat aș vrea și eu să cunosc.” Dar, evident, ei erau cu fete, și aici se termina visul meu. Colega mea, mai îndrăzneață, le-a făcut complimente perechilor pentru a afla dacă sunt împreună, la care ei au spus: „Noi nu suntem perechi, o fată este sora și cealaltă verișoara.”
Apoi a urmat momentul care mi-a schimbat viața. Unul dintre băieți s-a uitat la mine și, ridicând cu o mână un pantof, mi-a spus: „Se poate al doilea, vă rog?” În acel moment, inima mea a început să bată atât de tare, totul ardea și nu înțelegeam ce se întâmplă. Băieții erau gemeni, însă reacția mea a fost la unul dintre ei. Au cumpărat trei perechi de pantofi și le-am deschis carduri de reducere, unde au completat o anchetă și au lăsat datele de contact.
Ajunsă acasă, l-am căutat pe Facebook pe băiatul respectiv și l-am adăugat în lista de prieteni fără să-i scriu nimic. După aceea, el mi-a răspuns cu: „Ne cunoaștem?” Așa a început discuția noastră. I-am spus că nu știu ce a fost și ce a simțit inima mea, dar așa ceva nu am simțit niciodată în viața mea și aș vrea să-mi urmez inima și să te cunosc, dar nu promit nimic mai mult.
Apoi au urmat cinci zile la rând de întâlniri și, ulterior, primul nostru An Nou împreună și prima noastră poză împreună.
Pentru că am avut curajul să fac primul pas și să urmez vocea inimii, am primit cel mai mare dar de la Dumnezeu, un dar pe care nu credeam că îl merit vreodată. Odată cu acest dar, Dumnezeu mi-a dăruit și o familie minunată, familia soțului meu, care este cel mai frumos exemplu din viața mea despre cum trebuie să arate o familie și mai ales un tată. Sunt iubitori, sinceri, muncitori, cu valori și totodată foarte modești și simpli. Soțul meu locuia pe atunci la Berlin și venise în vizită să-și surprindă părinții de sărbători. După ce a terminat universitatea în Moldova, el urma o altă universitate în Berlin și era în ultimul an. S-a întâmplat ca sentimentele noastre să fie reciproce și, după doar jumătate de an de întâlniri la distanță, în vara anului 2015 m-am mutat la Berlin.
Am avut un mare noroc pentru că atunci când am ajuns în Berlin, soțul meu, pe atunci iubitul meu, îmi făcuse deja o programare să-mi fac “Meldebescheinigung” (Certificat de înregistrare). Nu-mi făceam griji unde să locuim, pentru că el, imediat după ce ne-am cunoscut, închiriase un apartament foarte mic și simplu, dar atât de frumos. Aveam sentimentul că am început totul împreună, din acea cameră în care locuiam și ne încăpea dragostea noastră, bicicleta și prima mea mașină de cusut, dăruită de el.
Viața mi-a trimis multe încercări și ispite, dar cel mai mare noroc al meu este că mi-a dăruit și continuă să-mi dăruiască oameni care să-mi schimbe destinul, oameni de la care să învăț și să absorb cunoștințe ca un burete. Ajunsă în Germania, soțul meu a făcut rost, printr-o prietenă de-a lui, acum prietena mea de suflet, de un Gutschein ca să învăț gratuit limba germană până la nivelul B1 inclusiv. După B1, am continuat cu B2 și B2.2. Nici acum nu consider că am nivelul de germană meu perfect, mi se crează impresia că, oricât ai trăi aici, tot nu voi comunica perfect…, doar copiii care cresc de mici sau se nasc aici vorbesc fără accent. Însă baza mi-am pus-o bine.
După câteva luni de curs, viața mi-a mai dăruit o persoană cu care am devenit prietenă, o tipă din Italia cu care aveam atât de multe lucruri în comun. Ea terminase studiile în același domeniu ca și mine și mi-a propus să lucrez într-un atelier la un designer din Berlin care produce rucsacuri și genți din piele naturală. Așa am făcut. Până la 13:00 aveam orele de germană, o oră făceam pe drum până ajungeam la job, iar cât mergeam cu trenul îmi luam prânzul, apoi coseam până la 18:00. Era foarte frumos și practicam limba după cursuri. Era o atmosferă caldă și familială. Firma la care lucram era una mică și de familie și, în acel moment, nu doreau să angajeze oameni direct, probabil de teama că nu vor reuși financiar dacă nu vor avea comenzi. Așa cum m-au sfătuit ei, pentru a putea lucra legal aveam nevoie să-mi deschid un Gewerbe.
În acel moment, nu aveam idee ce este Gewerbe și ce responsabilități implică. Dacă îți deschizi un Gewerbe, aceasta este o formă de firmă unde ești obligat să-ți faci singur asigurare medicală privată și, respectiv, la sfârșitul anului să faci contabilitatea și să depui declarația de venit la stat. Soțul meu, de asemenea, nu prea știa ce responsabilități implică un Gewerbe și a zis că, dacă trebuie, atunci facem. Pentru el, legea este sfântă și trebuie respectată. Până să-l cunosc pe el, nu mai întâlnisem un om mai punctual și mai regulamentar, pe alocuri prea cumsecade.
Am lucrat la mai multe firme în acest domeniu până în momentul în care am rămas însărcinată. Am lucrat până în luna a opta în bază de Gewerbe. Sarcina a venit ca o binecuvântare peste noi, o nouă etapă, și Dumnezeu a decis să-mi mai facă un dar al vieții, pe care l-am visat mereu – un băiețel.
A urmat apoi cununia la biserică și partea civilă, pe care am decis s-o facem în Danemarca, deoarece este foarte simplu din punct de vedere al documentelor și durează doar zece minute. Totul s-a desfășurat într-un cerc restrâns cu cei mai apropiați. Rochia mi-am cusut-o singură și am ales ceva lejer, fiind singura în rochie albă în acea primărie.
În perioada sarcinii, am reușit să pregătesc toate cele necesare pentru băiețelul meu, adică 90% din toate erau hăinuțe, plăpumi și toate decorațiile au fost cusute de mine.
La un moment dat, o prietenă, văzând tot ceea ce am cusut eu, m-a întrebat: “N-ai dori să coși astfel de hăinuțe și pentru copiii noștri și poate pentru vânzare?” De aici a pornit ideea mea de a deschide un magazin cu hăinuțe pentru copii. Această idee s-a copt câteva luni bune până când băiețelul nostru, Dominik, a crescut puțin și mi se părea că am destul timp pentru asta.
Numele magazinului a durat cel mai mult să-l aleg, dar într-un final am optat pentru ceva care să pornească de la numele băiețelului nostru, Dominik, deoarece el a fost inspirația mea pentru acest pas. Am ales numele “BabyDom”. În acest nume poți înțelege mai multe sensuri: baby Dominik, dar eu l-am asociat și cu casa bebelușilor, “Dom” însemnând casă și “Baby” însemnând bebeluși. Cumva m-am inspirat și de la Berliner Dom.
Mi-am dorit mult să creez ceva mai deosebit față de ceea ce găseam în Berlin, dar să țin cont și de tendințele de aici, deoarece publicul meu țintă locuiește în Germania. Când băiețelul nostru, Dominik, avea 6 luni, am creat prima colecție din stofă de in 100%, având în vedere că era vară. Auzisem de la o prietenă că există o platformă care, pe atunci, nu era atât de cunoscută ca acum, o platformă de vânzări pentru antreprenorii care creează lucruri de mână – Etsy.
Am analizat platforma, am vizionat o mulțime de videoclipuri pentru a învăța cum se lucrează pe Etsy și mi-am creat acolo un cont, care mai târziu a dat roade. Toate modelele au stat online aproximativ trei luni până când am avut prima comandă. A fost în octombrie 2018, pe la ora 1:00 noaptea, când am auzit un sunet ciudat pentru mine și, când am înțeles că este o comandă, mi-am trezit soțul și i-am spus bucuria mea.
Cum nu aveam nicio experiență în gestionarea unei afaceri și nici măcar nu știam de unde să cumpăr stofe, le cumpăram direct din magazine, la prețuri mari. Mă întrebam mereu cum, cu astfel de prețuri la materiale, pot pune un preț rezonabil la haine. Căutam informații constant și încetul cu încetul am descoperit multe târguri de stofe, iar cea mai mare descoperire pentru mine au fost târgurile B2B, de unde puteam cumpăra stofe direct de la fabrici, dar deja în cantități mari.
Astfel, am început să lucrez de acasă și, în același timp, să fiu alături de copilul meu. Aveam doi copii de crescut și eram foarte entuziasmată de amândoi, lucrând cu un spor și o mulțumire enormă. De obicei, sezonul meu este din august până în mai. Sezonul rece este cel mai aglomerat, în această perioadă dormeam puțin și eram obosită, deoarece alăptam din trei în trei ore până când Dominik a făcut un an și opt luni, iar în celelalte trei ore coseam.
În timpul pandemiei, am simțit un flux mare de cereri pentru a coase măști de protecție. Deoarece toate magazinele și fabricile s-au închis și nu mai exportau materiale, eu aveam acasă aproape tot ce îmi trebuia și am început să cos măști. Acest lucru a fost un mare plus pentru mine, atât financiar, cât și moral. Nu am fost prea afectată de pandemie, deoarece practic nu aveam timp să mă gândesc la ea. Niciodată nu am avut “coronavirus”; spuneam că nu am eu timp să fiu bolnavă.
Mașinile de cusut se aflau la început lângă geam, în sufragerie, dar pe măsură ce Dominik a început să crească și să se târască, mi-a venit în minte să închid cumva acea parte a camerei și să-mi fac o mică încăpere unde să nu cadă ace pe jos și să-l pună pe Dominik în pericol și să nu se împrăștie puful de la stofe în toată casa. Am creat o cameră mică, înghesuită, dar la acel moment era suficientă.
Între timp începusem să vând uneori și la târgurile săptămânale, la expoziții mari și mici și chiar am fost la o expoziție B2B, care a fost o experiență frumoasă. Partea complicată era că trebuia să car totul și să aranjez frumos pe umerașe iar, seara să le adun. Erau zile de expoziții unde practic nu câștigam, dar făceam contacte noi și mă prezentam clienților, înțelegând direct de la aceștia ce își doresc mai mult să produc.
Când copilul nostru a împlinit trei ani, am decis împreună cu soțul că spațiul de lucru pe care-l aveam era prea mic și am început să căutăm un atelier unde să pot produce hainele și, de asemenea, să primesc clienții.
În procesul de producție, totul mergea bine și aveam clienți foarte mulțumiți care-mi lăsau voluntar recenzii și reveneau mereu cu comenzi. Însă la partea de contabilitate și marketing eram destul de slabă și am aflat atunci de Asociația I.S.I (Inițiativa femeilor imigrante care desfășoară o activitate independentă). Această asociație oferă cursuri scurte, dar foarte integrate, dedicate femeilor imigrante care desfășoară o activitate independentă. În decursul unui an, am absolvit diferite cursuri de dezvoltare profesională și am început să-mi gestionez singură contabilitatea până în ziua de azi și, de asemenea, să înțeleg mai bine cifrele.
Am scris un plan de afaceri și am creat pagina mea personală online: https://baby-dom.de/. Colecția BabyDom este creată doar din stofe naturale și ecologice, cum ar fi inul, bumbacul natural și lâna curată de oaie. Sunt haine create cu pasiune și mult suflet, haine pe care le-am testat și cărora le-am îmbunătățit croiala de multe ori până la varianta perfectă. Fiecare piesă nouă o îmbrăcam pe Dominik pentru a vedea cum se așază, cum se poartă și ce trebuie schimbat. Chiar și rochițele le îmbrăcam de multe ori pentru a vedea cum se aranjează.
După toate aceste cursuri la I.S.I, am acumulat o mulțime de cunoștințe pe care le-am implementat, simțind că am tot ce-mi trebuie. Am început să fiu activă pe toate paginile de socializare, să cos, să fac contabilitate, să consult clienții și toate acestea erau mult prea mult pentru mine. Cu toate acestea, nu pot să-mi explic din ce cauză, dar în ultimul an de pandemie, probabil din cauza că oamenii nu aveau bani sau nu voiau să cheltuie, vânzările au scăzut considerabil. Eu mă epuizasem încet pe lângă toate funcțiile profesionale, trebuia să mă ocup și de familie. Soțul meu m-a ajutat foarte mult cu copilul și de multe ori, în perioada de sezon, veneam acasă la ora 24:00 sau mai târziu și dimineața o luam de la capăt. El făcea totul acasă și, în același timp, lucra în Home Office. La un moment dat, ne-am epuizat amândoi, iar vânzările tot scădeau, însă cheltuielile pentru atelier și multe altele rămâneau fixe. Așa că am decis să mă angajez concomitent la un alt job și să încerc să mă dezvolt într-o nouă direcție.
M-am angajat la o firmă de contabilitate, unde lucram cu personalul și efectuam munca de birou. Am împărțit săptămâna în două, dedicându-mă ambelor joburi și crezând că reușesc să le fac pe toate. De asemenea, m-am înscris pentru vară la un târg săptămânal unde, duminica, vindeam hainele mele. A fost un an și jumătate în care am avut doar o zi liberă pe lună. M-am epuizat atât de tare încât nu mai puteam să mă scol dimineața.
Al doilea job îmi aducea o satisfacție enormă deoarece eram într-un birou cu colege foarte bune, într-o atmosferă plăcută, și era ceva diferit de ceea ce făcusem până atunci. De asemenea, această experiență m-a ajutat să învăț mai bine să folosesc calculatorul și să lucrez cu el. Totuși, gândul care mă măcina era că ar trebui să îmi pun toate forțele în afacerea mea și mă durea faptul că din lipsă de timp nu o pot face. Cred că acesta a fost punctul forte: PUTEREA GÂNDULUI MEU m-a ajutat să spun stop la tot. În februarie 2024, m-am concediat de la al doilea job și am înțeles că nici la propria afacere nu mai am putere să lucrez. Mi-am anunțat toți clienții printr-un mail că voi lua o pauză pentru o perioadă nedeterminată de timp.
Acum, am început un curs de Social Media Manager, ceea ce cred și sper că mă va ajuta să-mi promovez propria afacere. Nu am reușit să fac o universitate, dar realizez că în toți acești ani nu m-am oprit niciodată din dorința de a face cursuri noi de dezvoltare profesională.
La sugestia Dorinei Cucoara Sorochin, o moldoveancă de-a noastră activă aici în diasporă, de curând am organizat un workshop în cadrul comunității ȘezătorIa alcătuit din moldovence de-ale noastre stabilite din Berlin. Astfel, participantele în decurs de câteva ore au învățat să croiască și să-și coase fiecare câte un guler. A fost o experiență și o încercare care a meritat efortul atât din partea mea, cât și a femeilor care au fost prezente.
În prezent, sunt într-o pauză și poate într-un blocaj, deoarece nu văd ieșirea. Uneori, parcă îmi vin multe idei și raze de soare, dar nu am puterea fizică să realizez ceva. Atelierul există și trebuie achitat lunar. Magazinele online sunt în pauză de vacanță activate.
Anul acesta, în familia noastră s-a întâmplat un eveniment foarte frumos și un vis care părea imposibil, cel puțin, pentru mine. Ne-am mutat în propria noastră locuință pe care am așteptat-o aproape trei ani ca să fie construită. Sunt împlinită și extrem de recunoscătoare pentru familia pe care am creat-o împreună cu jumătatea mea. Îmi doresc ca Dumnezeu să-mi dăruiască o rază de lumină și să-mi dea puterea de a-mi realiza visul mai departe. Cel mai mult îmi doresc în acest moment ca băieții din viața mea – soțul și fiul, să se mândrească cu mine la fel de mult cum mă mândresc eu cu ei!
(Poate am fost prea deschisă, dar vreau să cred că această confesiune mă va ajuta pe mine să mă dezvolt.)
P.S. Pe mama mea am invitat-o să vină la Berlin să fie lângă mine și să lucreze aici. De aproape doi ani, lucrează aici și ne bucurăm de faptul că ne avem una pe cealaltă alături. De asemenea, mă bucur că Dominik are parte de o copilărie frumoasă alături de cel puțin un bunic. Pe ceilalți bunici îi vede în vacanțe sau vin des la noi.”
Mai multe despre colecția de haine „BabyDom” creată de Cristina Batereanu, puteți vedea și afla de pe pagina de instagram.
