Știu, a fost o nebunie curată ideea de a face vreo 200 de kilometri pe drumurile din Moldova (nu înainte să implic în toată daravela asta a mea și niște oameni ocupați – pentru asta un merci aparte surorilor Violeta și Veronica Gașițoi, precum și tatălui lor), dar am zis că până nu mă duc s-o văd pe centenara Parascovia Cremencean din Hăsnășeni, Drochia, nu mă las. Or, nu în fiecare zi am ocazia să stau de vorbă cu oameni care au bătut o sută de ani pe muchie.
Ce gândesc și ce-și doresc oamenii ajunși la această vârstă onorabilă? Oare mai au vise? Dar regrete? Cum li se pare viața de azi, lor generației trecute prin război și foamete? Cam acestea dar și multe altele erau curiozitățile care mă măcinau, când îmi pregăteam o listă de întrebări pentru mătușa Parascovia. Doar că lista mea s-a dus pe ”apa sâmbetei” din momentul în care am început discuția. Probabil, ca orice centenar, mătușa Parascovia are momente din viață de care își amintește cu multă luciditate, în timp ce altele i s-au mai șters din memorie (cum nu ai da, vorbim de 100 de ani de viață). Dumneaei i-au rămas ”vii”copilăria, tinerețea și mai puțin a doua decadă a vieții. Așa că am închis caietul cu întrebări și m-am lăsat călăuzită de amintirile ei.
Dar nu înainte să vă spun despre mătușa Parascovia pe scurt! S-a născut pe 27 iulie 1917 și a trăit toată viața în satul Hăsnășeni, raionul Drochia. A născut patru copii, a trecut războiul și foametea, iar odată cu înaintarea în vârstă, a fost adăpostită când de un copil când de altul, până când trei dintre ei au plecat în lumea celor drepți. Acum a venit și rândul nepoților și strănepoților să o îngrijească. Slavă Domnului că-i are mulți, or în total copiii, nepoții, strănepoții și stră-strănepoții mătușii Parascovia numără 57 de suflete. Când am mers la ea, era în satul Chetrosu, Drochia înconjurată de cinci dintre ei.
Felul cum am găsit-o mi-a depășit orice imaginație. Nu era imobilizată la pat. Ne aștepta așezată pe o canapea, și dacă nu i-aș fi văzut actul de identitate, aș fi crezut că bătrânica din fața mea are cel mult 70 de ani. Destul de mobilă pentru vârsta ei, dar cel mai important cu un simț al umorului de care nici noi ăștia tineri nu totdeauna dăm dovadă. M-a dat gata cu prima frază, de îndată ce și-a amintit cum o cheamă pe nepoata venită în vizită tocmai de la Chișinău: ”Fa Veronică fa, mi-ai adus ce te-am rugat data trecută? Da ce mi-ai zis mămucă? Parcă ți-am zis să-ni aduci un nire fa, da numaidecât să șie popă, poate m-o îngropa mai răpidi!”, o spune râzând mătușa.
Văzând că scot aparatul de fotografiat ”adă, altă basmauă”, iar după ce am ”ridicat-o pe portret”, ”ian dă să mă văd, tot așa am rămas de amaintea până amu”. Ce-i drept aici se cam termină glumele mătușii. Pentru că povestea ei de mai departe seamănă mai mult a science fiction.
”Am avut o copchilărie tare gre. Mama me o murit când eu avem trii ani. Tata o rămas sângur cu patru copchii, așă cî ș-o luat altă fumeie, care tot ave doi copchii, și o mai nascut încâ unu di la tata. Și m-o dat la școală și eu venem de la școală și fumeia lui îni pune copchilu pe chicioare, furca în brâu și o carti în mâină sî citesc. Și eu plângem că nu pot. Cum să legăn, să torc din furcă și să citesc. Și nu m-o mai dat la școalâ. Ni-aduc aminti din tinereța me, cum mergem la șăzători. Fetele țăsău, brodau cu cârligu și andrelile. Făcem rochii, capț, stănuțuri, da flăcăii băteu cărțile”. ”Lucrări manuale făcute de mămuca mai sunt și acum pe la diferiți nepoți și strănepoți de ai ei – ciorapi de lână, fețe de perne cusute în cruciuliță, fețe de mese făcute cu cârligul”, mă asigură strănepoții.
”Pi la 17 ani m-am măritat. Dionis o venit în sat la niști neamuri de a lui și așă ne-am vazut. O fost un om cuminti și cu sovisti. Când cocem plăcinte el numaidecât lua câtiva și le duce la copchii saraci cari creșteu fârâ părinți. Am trait împreună șăsi ani. Trii ani el o îmblat la Sofia (sat din raionul Drochia n.r.) la instrucție că îi prigateu di razboi. Și tăti săptămâna era acasă, da duminica – la instrucții. 
Eu am nascut patru copchii – doi băieți și două fete – Galea, Anica, Mișa și Ionică. Trii ni-o murit, numa unu o rămas. Și Dionis ni-o murit la război. Tinerel. O fost așa un război de mare și o venit și l-o luat cu trenu pe dânsu și pe alții, și nu l-am mai văzut. Poate că el și ni-o scris, da dacă eu carte nu știem. Da atâta l-am așteptat. Off, vai de viața noastră, am știut numa de război și foamete. Da tăți vroieu să trăiască.
Eu o trebuit să îni vând tătâ zestrea di fată mare că să-ni pot hrăni copchii, dac am rămas sângură. Pâinea nu se făce, pentru câ era săcită. Mă ducem la deal și strângem mai mult schice goale, pe urmă venem acasă și le învârtem la râșniță și făcem crupe și hrănem copchii. Iaca stau și mă gândesc Doamne cum de ni-ai dat puteri sâ trec pisti asta? Da amu iaca nu mai țin minte nică. Ci grăiesc, ci fac. Scăp tăt din mâină. Off vai și amar di capu meu.
Tot pe vremea foameti mă ducem di la Hăsnășeni pân la Bălți, sâ cumpâr mâncare. Mă sculam cu noaptea-n cap, luam galonul cu lapte ori cu unt în schinare și hai la Bălți pi jios. Iarna, vo 12 kilometri, da eu încălțată în ochinci. Și ni s-o rupt ochincile. Și am lepădat ochincile și am venit pe omăt în colțuni de lână. Numa că i-am rupt și pe dânșii și am venit cu chicioarele goale acasă. Da nu mă plâng. Mânțămăsc lu Dumnezeu că ni-o dat zâli. Câtă lume o murit atunci pi foamea ceea. Tăti mahala me o murit, da noi iaca an scăpat jii. Eu nu m-an gândit nișodată c-o să ajiung pin la 100 de ani. Da aici nu-i voia me. E voia lu Dumnezău.
Tăti viața am ținut tăti posturile. Și nu numa posturili da și zilili seci. Nu mâncam nică marța și vinerea. Da amuia iaca nu ma știu când îi luni și când îi marți. Noroc de copchii iștia că deam mă știu și îni fac mâncare di post. Nu mă alint la mâncare. Tăt îi bun ci ni dau.”
”În schimb, la mămuca în pestelcă ai să găsești tot timpul o bucată de pâine uscată”, intervine unul din strănepoți, cât timp mătușa Parascovia se scufundă în lumea ei. ”Și când nu e sigură ce zi e azi, adică e zi de post negur ori ba, mănâncă din pâine. Mai bine zis o ține în gură până o moaie, că nu poate mușca, nu are dinți, și apoi o mestecă încet cu gingiile. Îi place tortul, bananele, conservele. De fapt, mămuca nu se alintă la nici un fel de mâncare. Mânâncă tot ce-i dai.”
”Când eram mai tânărî (avea vreo 80 de ani, îmi șoptesc strănepoții) șî până sî mă iei copchii la dânșii am trait singurî în casa de la Hasnașeni. Și avem grădină, casâ și gospodarii. Ma sculam di la ora patru dimneața. Da la șăpti mă ducem la deal. Cosăm iarba, caram sângurî de la deal roada și m-an rasturnat cu caruța. Off greu ni-o fost.
Eu nu am văzut deloc vro zeci ani d-un ochi. Și când am veniti aici, nepoții ni-o zis – hai mămucă să dăm analize și s-îți faci operație. Eu le-am spus că nu vreu nic, poate oi muri pân atunci, da nepoții ni-o zis că nu le ies din cuvânt, așă că m-an dus. M-o controlat și ni-au spus să vin peste două săptămâni. Da eu țin minte că m-am gândit atunci – ei, mă duc eu acasă și poate nu oi ma veni. Da după două săptămâni vini mașina după mine și mă duce iar la bolniță. Cât așteptam operația mă gândem – oare cum o să scăp eu de aici. Că eu niș pân azi n-am uitat cum m-o tăiat pe jiu, când ni-o făcut operație la apenticită. Da ei m-o adornit, și când m-an trezit așă de ghini mă simțăm, că un copchil mititel. Doamne cei de ghini dacă nu te doare nic. Iaca amu văd tăt și gunoiu din casă și tăt buruianu cât îi di mititel din grădină.
Ultima datî am ieșit în sat când o murit fata me. Patru ani în urmă, da pân la asta am ieșit în sat când o murit Proșirica, sore me mai nică, vitrigă di pi tată. O murit și fata ei Greta, care are nepoți preoți, da eu nu m-am mai dus la țântirim s-o pitrec că nu pre pot merge. Da așă nu ies din grădina asta. Eu demult nu mă mai duc pe la morturi, cî niș ei n-o să vină pi la mine (râde).
Ce face mătușa Parascovia toată ziua? Ne-a spus-o strănepoata mai mare. Așteaptă ora patru după amiază ca să vină cei trei strănepoți mai mici, de la școală și grădiniță. Îl iubește îndeosebi pe mezinul Sășuca de trei ani. ”Când a venit la noi, acum câțiva ani era tare palidă și slăbită. Dar aici înconjurată de copii mămuca noastră parcă a reînviat. Are mereu chef de vorbă, și cu cei de pe loc și cu cei de peste hotare. Vorbește cu nepoții și strănepoții împrăștiați în întreaga lume prin skype. Privește televizorul, are și emisiunile ei preferate. Cap de listă sunt cele cu cântece populare, dar și filme. Ultimul privit a fost Suleiman Magnificul. Ziua așteaptă oaspeți. Se bucură amarnic când vine cineva la dânsa în ospeție, semn că nu a fost uitată. Oftează și spune că ”s-o saturat tăți di mini”. I-a rămas aici o vecină tot învârstă, care vine zilnic s-o viziteze. ”Iaca o aștept și azi poati a vini”.
La plecare, mătușa Parascovia a mers să ne petreacă până la poartă. Cât cobora pragul casei se văita pe arșiță. ”Of, de-ar da Domnu să mai ploaie oleacă că așă-i di frumos tăt în grădină”. Când i-am spus că o să venim pe la ea și la anul, rugând-o să ne aștepte, a râs cu poftă și nu a uitat să mai arunce câte o glumă de a ei ”știu eu, dac nu ni-or găsi nepoții un popă nire pân atunci”.
În cele câteva ore am râs și m-am întristat împreuna cu mătușa Parascovia. Am plâns când a spus cu o voce tânguită cât ii de dor de părinți, de Dionis și de ”copchii duși”. Am râs când am auzit-o cum face ”calcule” când își amintește de diferite momente din viață. Sigur glumele ei nu s-au terminat aici, și nici discuția, și nici amintirile, dar vă asigur că e foarte greu să cuprinzi într-un articol o sută de ani de viață a unui om.
P. S. De la întâlnirea noastră au trecut ceva vreme, timp în care mătușa Parascovia a suflat tortul cu 101 lumânări. Eu îi doresc mulți ani de acum încolo și chiar o rog să se țină de promisiune, să ne vedem și anul viitor.
.
