Țin minte perfect prima mea vizită la un Flohmarkt (celebre piețe de vechituri) din Germania. Era acum aproape șapte ani, iar eu eram proaspăt venită. Mirarea mea era prea mare ca să mă pot concentra pe ceva anume, pentru că (cine a fost știe!) într-un astfel de loc găsești absolut orice: de la obiecte pe care nici nu știai că le cauți, până la lucruri despre care nici nu știai că există.
Printre toate acele descoperiri, vesela vintage nici măcar nu mi-a atras atenția la început. Apoi, cu timpul, am început să cumpăr ocazional cu anumite lucruri în special mașinuțe retro de colecție. De la ultimul Flohmarkt m-am pricopsit cu o oală frumoasă din porțelan la doar cinci euro. Recunosc, că atunci deja eram în proces de lucru cu protagonistele acestui articol și probabil asta m-a făcut s-o iau.
Deci, despre cine e vorba de data asta? Despre Daniela Bița din Moldova și Ana Nicora din Germania, două femei legate de o pasiune comună numită „Bavaria Vintage”, iar dincolo de vesela de colecție, inclusiv de o frumoasă poveste de prietenie. Azi vă invit să o (să le) descoperiți împreună cu mine.
Apropo, în timp ce lucram la acest articol, mi-a fost greu să aleg pe ce să pun mai mult accent — pe pasiunea lor, sau pe prietenia lor (una cum eu personal n-am mai întâlnit). Totul e special la ele. Iar felul în care vorbesc despre ce fac împreună, prin prisma respectului și încrederii reciproce, m-a făcut să simt, chiar și de la distanță, cât de apropiate sunt.
Daniela Bița. Am făcut cunoștință cu Ana cu vreo 17 ani în urmă. Lucram într-o companie de publicitate, când s-a angajat și ea. Au urmat câțiva ani extraordinari de proiecte interesante, de activități de amploare. Aveam un job la care mergeam ca la sărbătoare și eram implicate 100%. Ce vremuri și ce oameni… Ne-am împrietenit și am devenit, în scurt timp, foarte bune prietene.
Apoi drumurile ni s-au despărțit. Ana s-a căsătorit, a născut, a plecat în Canada, apoi s-a mutat în România, după care a emigrat în Germania. Între timp, și eu m-am căsătorit, născut primul copil, am am rămas însărcinată cu al doilea. Și aici vine partea interesantă… Coincidență sau ba, am născut ambele în aceeași zi – pe 3 iulie și la o oră distanță. Copiii noștri au împlinit de curând nouă ani.
Deși eram la mii de kilometri distanță, în fiecare dimineață serveam cafeaua împreună pe Skype. Vorbeam de luni până vineri. La un moment dat mi-am dat seama că n-am nevoie de nimeni altcineva pentru că Ana era omul cu care mă înțelegeam din jumătate de cuvânt. În una din aceste discuții s-a născut ideea de „hai să facem ceva împreună”.
Ana. Exact. În una din acele zile când ne începusem discuția fiecare cu câte o ceașcă de ceai sau cafea în față, Daniela observase că le am mereu frumoase și mereu diferite. De la acele căni a pornit totul. Pentru că eu, între timp, am început să vizitez târgurile vintage și magazinele de anticariat din Germania, care de fiecare dată m-au uimit. Odată ce ne-am decis să creăm acest proiect comun Bavaria Vintage eu am început să procur lucruri deosebite și să le trimit în țară, pe care Daniela ulterior le urca pe Facebook.
Daniela. Prima noastră postare pe pagină a apărut într-o zi de toamnă. Când îmi aduc aminte ce fel de veselă vindeam atunci cu doar câțiva euro! Primele cliente ne-au fost cele mai apropiate prietene sau femei cunoscute cu domeniul vintage. Veneau repede și cumpărau diferite lucruri de calitate pe care le vindeam la preț foarte mic. Așa a început totul….
În timp, lucrurile s-au schimbat, dar și noi am crescut în domeniu. Ce știam noi despre vintage atunci e total diferit de ce știm azi. Acum pot să-mi dau seama din poză dacă merită sau nu să cumpărăm o anumită piesă, pentru că unele lucruri, pentru cineva reprezintă un mare interes, în timp ce altuia nu-i spun nimic. Sunt atât de multe detalii!
Ana. Pentru mine, fiecare piesă e o fereastră către viața de altă dată. N-am nici o reținere să folosesc lucruri care au aparținut altora. Dimpotrivă, mă fascinează. Rosenthalul era foarte scump pe vremuri. Îl aveau doar familiile înstărite, care țineau la tradiții. Acum, se întâmplă să-l găsesc în poduri, prăfuit și uitat de lume. Îmi amintesc cum am găsit o comoara de set la un domn. Urcând împreuna în pod am dat de cutii prăfuite de timp care ascundeau un porțelan de o mare valoare. Deschizând capacul cutiei și văzându-l, primul impuls a fost „e al meu, nu e de vânzare”. Mai am un principiu, nu cumpăr de la oricine. Dacă nu simt că omul are o energie bună, nu-l iau.
Cu timpul a început tot mai mult să-mi placă să aflu povestea clienților, să le ascult istoriile. Precum ți-ai dat seama deja, îmi place să merg nu doar la târguri, ci și în casele oamenilor. Acolo, în intimitate, simt cea mai mare încărcătură. Mă încarc și eu, cumva, cu energia acelor oameni și a acelor case.
Îmi amintesc ziua când am intrat într-o casă mare din Heidelberg. Era mai degrabă o vilă, una din alea cu ferestre imense și multe lucruri din altă epocă în interior. M-a întâmpinat o doamnă, era pictoriță. Mi-a arătat un set de porțelan: „A fost al mamei mele. Nu-mi amintesc o sărbătoare fără el. Acum nu mai am cui să-l dau, dar nu pot nici să-l las să stea nefolosit.” Mi l-a încredințat mie. L-am luat cu toată inima, pentru că clișeic vorbind, astfel de piese nu sunt obiecte simple, ci aduc cu sine o doză enormă de amintiri și emoții. Lucrând zi de zi cu obiecte care au aparținut altor femei, inevitabil ajungi să te întrebi: cine le-a atins prima dată? Cine le-a pus pe masă cu grijă? Ce povești s-au spus în jurul lor?
Daniela. Am învățat multe despre oameni, doar uitându-mă la vesela lor. De exemplu, am primit odată niște inele pentru șervețele. Fiecare ineluș era împachetat cu grijă, alături de un șervețel parfumat. În timp ce le desfăceam, mă întrebam: cine e femeia asta care a ținut atât de mult la ele? Era vorba despre atitudinea, despre felul de a fi a acelei persoane. Inelușele erau din porțelan Bone China, de prin anii ’50. Fiecare floricică de pe ele era originală, cum ieșise din fabrică.
Sau, de curând, când am fost în Germania să luăm un set, pe mine și pe Ana ne-a întâmpinat fiica doamnei care-l vindea. Mama ei era internată într-un azil, iar vesela se vindea ca să acopere cheltuielile de întreținere. Am simțit durerea cu care ne dădea acele farfurii… Căuta prin toată casa ziare ca să le împachetăm bine și să nu le stricăm.
Ana. În timp, am acumulat împreună atât de multe povești încât n-ar încăpea într-un singur volum de carte… Am avut, de exemplu, o altă clientă care ținuse un set de porțelan în dulap toată viața și nu se bucurase niciodată de el, din varii motive. L-a cumpărat din Paris, prin anii ’50. E cu mâner de porțelan, și, deși nu e neapărat vintage după definiție, e piesa pe care nu o dau nimănui. Când o văd, știu că e a mea. Mulți nu înțeleg cât de importante sunt detaliile astea. Azi, fiul ei, adeptul stilului modern de viață, nici nu voia să audă de el, chiar dacă era setul mamei, așa că l-a vândut.
Daniela. Eu, pe de altă parte, la Chișinău, am adunat multe povești. Avem multe cliente care iubesc eleganța, rafinamentul, dar mai ales poveștile din spatele obiectelor. Am o clientă de peste 70 de ani care a cumpărat tacâmuri pentru 12 persoane, dar acum mi-a cerut un set pentru 24. Ea are colecții întregi – seturi de porțelan, argintărie, veselă cu istorie și, femeia nu, nu se oprește aici.
Da, fiecare set care a trecut prin mâinile noastre are o poveste, iar fiecare vânzare e personală. Îmi amintesc exact cine, ce a cumpărat, și asta fără să notez nicăieri. Iar dacă totuși am uitat, înseamnă că nu m-a atins. Sunt adrese pe care curierul le știe pe de rost pentru că comandă aceiași clienți.
Ana. Metaforic vorbind, tradiția nu înseamnă doar obiectul, ci și gestul. Azi lumea mănâncă mai mult la restaurant. Nu se mai fac mese cum se făcea pe vremuri. Puțini au mai rămas dintre cei care planifică ce farfurii aleg pentru diferite feluri de bucate, cum combină culorile, ce fel de tacâmuri se recomandă, ce fețe de masă sunt mai potrivite. Eu vreau ca băieții mei să-și amintească nu doar ce au mâncat acasă, ci și cum au mâncat. Să-și amintească frumusețea unei mese elegante. De aceea mă bucur enorm când văd că se implică în aranjarea meselor și o fac „după etichetă.”
Înainte să-mi cumpăr casă, visul meu era să am o sufragerie mare și această dorință mi s-a realizat. Am început cu două vitrine de veselă din porțelan și am ajuns să am cinci vitrine cu porțelanuri, pahare de cristal, ceainice pe care le folosesc mereu, nu le țin doar de decor. Unele piese le-aș putea da mai departe, dacă simt că vor ajunge pe mâini bune, altele… nu. Sunt prea încărcate de poveste.
Atunci când cumpăr de la bărbați, lucrul comun pe care-l observ este cu cât dor și dragoste îmi povestesc despre mamele lor care nu mai sunt demult în viață. Le e dor nu doar de mame, ci și de acele vremuri când lucrurile pe care le vând azi erau parte din cotidianul lor. E greu să redai în cuvinte ceea ce simți când stai lângă ei și le vezi dorul amestecat cu un soi de tristețe.
Nici nu mai știu câte lucruri am cumpărat în toți acești opt ani. Dar știu cât de mult am învățat în acest răstimp. Învăț și azi nu doar despre porțelan, ci și despre mărci, despre valoare, stiluri, etc. Vreau să-mi aprofundez cunoștințele în tablouri, bijuterii, cristaluri.
Mă ghidez după intuiție. Nu le știu chiar pe toate, dar simt dacă o piesă e valoroasă, chiar și atunci când nu dețin toată informația. Am descoperit de curând o marcă de porțelan pe care n-o știam: KPM Berlin – albă ca laptele, curată, fină, într-un cuvânt superbă. Și culmea, mai scumpă decât Rosenthal. Se vinde la bucată, dar eu am avut norocul să găsesc un set întreg.
Cel mai scump set pe care l-am cumpărat vreodată a costat peste 800 de euro. Dar în realitate, el valorează mult mai mult. Eu îl cumpăr la prețul pe care îl cere omul. Dacă știu că piesa își merită valoarea, nu negociez.
În toată povestea asta am fost susținută de la bun început de soțul meu, inclusiv pe plan financiar. Acum pot spune că sunt pe cont propriu și chiar pot contribui la bugetul familiei. La un moment dat am vrut să mă întorc în informatică, dar n-am putut. Țin minte cum îi spuneam soțului: „simt că viața trece pe lângă mine”. Așa că am renunțat și sunt foarte fericită cu mine și cu ceea ce am reușit să construiesc până acum.
Vecinele mele, mame cu care m-am cunoscut în parc, când au venit la mine acasă, au zis că se simt adevărate prințese. Am gătit și le-am servit cu ceai din cești englezești, din alea pentru Casa Regală și au rămas foarte impresionate.
Daniela. Porțelanul bun nu-i doar frumos. Îl simți. Îl atingi și îți spune ceva. E fin, subțire, parcă trece lumina prin el. Florile desenate par făcute cu răbdare. Avem Rosenthal, Fürstenberg, german și francez… Porțelan englezesc găsim mai rar. Dar în Germania tot ce e vintage e comoară – mult porțelan bun și autentic.
Vesela vintage a devenit în timp o parte din cine sunt ca femeie, ca soție și ca mamă. Eram un om mereu agitat, rapidă în gânduri și mișcare. Trăiam totul cu o intensitate maximă. După ce m-am căsătorit, ceva s-a schimbat. Estul și vestul din mine s-au echilibrat, iar proiectul acesta m-a maturizat fără să simt. M-a învățat să am răbdare, să acord atenție detaliilor mici, să prețuiesc migala. Și, fără să-mi dau seama, vesela și viața mea au crescut împreună și s-au împletit într-un mod firesc. Planurile mele pentru acest proiect au evoluat odată cu mine. Visam, încă din pandemie, la un showroom, la o cafenea cu povești unde oamenii să vină și să simtă sufletul acestor obiecte. Pandemia a venit și a plecat, iar eu am intrat într-un fel de așteptare. Fetița mea a început să crească, iar eu am început să mă întreb dacă merită tot acest efort. Am schițat un business plan mai pragmatic, mai ancorat în realitate. Acum sunt undeva la mijloc între vis și plan concret. De patru ani visez la un showroom, un „five o’clock tea” la Chișinău, un spațiu în care femeile să se bucure, să bea ceai și să povestească.
Ana. Într-adevăr, au fost multe idei de brunchuri, expoziții, întâlniri între femei care iubesc frumosul mai ales că avem o comunitate foarte frumoasă alcătuită din pictorițe, scriitoare și femei care pur și simplu iubesc vintage-ul. Ne-am entuziasmat, am visat, apoi ne-am oprit. Poate că n-a fost momentul. Sau poate că l-am tot amânat din teama de a ieși din zona noastră de vulnerabilitate personală. Dar gândul acesta revine iar și iar și de data asta chiar are șanse să se coacă…
Ana și Daniela. Câteva dintre lucrurile mai puțin cunoscute despre vesela vintage.
Vesela vintage nu se mai produce. Multe dintre fabricile celebre care această produceau veselă (cu identitate) au fost închise sau și-au mutat producția. Modelele vechi nu se mai reproduc. Ceea ce avem azi e, de fapt, o bucată de istorie.
Aurirea de pe margine chiar conține aur. La unele seturi de lux, marginea aurie nu e vopsea decorativă – e foiță subțire de aur, de 12K sau chiar 18K.
Vesela vintage are personalitate. Nu e nici producție de masă, dar nici individuală. E o producție de serie mică, făcută cu atenție la detalii. Cineva a stat să picteze frunze, petale, nuanțe. Azi nu mai stă nimeni să-ți pună 20 de petale, fiecare de câte 1 cm, exact cum o făceau în anii ’50. Te înveți cu timpul să simți, să recunoști un Rosenthal doar din ridicătura farfuriei. Uite, am două farfurii în față – ambele par la fel, dar una e din ’60, alta din ’55. Prima e mai groasă, cealaltă e mai pură, mai luminoasă în interior. Are altă vibrație.
Fiecare farfurie „vorbește”. Dacă o ciocănești ușor, porțelanul de calitate scoate un clinchet cristalin. E un test pe care îl folosesc colecționarii.
Multe piese au fost create pentru mese regale. Unele porțelanuri bavareze au fost produse special pentru curțile regale europene. Altele – pentru hoteluri de lux din perioada interbelică.
Seturile „incomplete cu farmec”. Nu mai e o tragedie dacă o piesă nu are tot setul după ea. Ba chiar e un atu. Azi nu mai căutăm perfecțiune, ci autenticitate. Unii clienți vin special pentru piesele „rătăcite” pentru că tocmai ele spun o poveste aparte.
Unele piese au fost pictate manual. Le recunoști după mici imperfecțiuni sau semnătura pictorului, discretă, pe spatele farfuriei.
Crăpăturile fine nu sunt defecte. „Craquelure” se numește fenomenul – e semn de vârstă autentică. Nu înseamnă că porțelanul e stricat. Uneori, dacă pui lichid fierbinte în el, poate apărea acest efect. Dar pentru fructe, biscuiți sau decor, e perfect.
Rosenthal obișnuit și Bone China. Bone China conține praf de oase – e mai translucid, mai alb, mai fin. Când pui o ceșcuță pe un șervețel alb, diferența între un porțelan obișnuit și Bone China e vizibilă imediat.
Măsurile și nuanțele variază subtil. O farfurie poate avea 23 cm, alta 24 cm, chiar dacă fac parte din aceeași colecție. Contează grosimea, textura, perioada. De exemplu, colecția „Fazan” are o nuanță de roșu aparte. „Burgenland” e mai caldă la atingere. Sunt sute de factori.
Ștampila de pe spate e un cod al timpului. O piesă e considerată „vintage” dacă are minim 20-25 de ani. Unele branduri (precum Villeroy sau Rosenthal) au folosit ștampile diferite în funcție de perioadă – cele dinainte de 1955, de exemplu, sunt considerate printre cele mai fine.
Vesela vorbește despre epocă. Stilul Art Deco se vede în forme, anii ’50 au influențe baroce, iar în anii ’60 apar liniile mai drepte, mai minimaliste. Farfuriile poartă urmele culturii, ale societății din care provin.
Ana. Buget nelimitat? Bună întrebare, dar sincer nu ne-am întrebat niciodată în mod serios ce-am face…. Poate pentru că povestea noastră n-a avut niciodată fundal de abundență. S-a creat în timp, farfurie cu farfurie și client cu client, fără excese. Un buget nelimitat, cred că, ne-ar da aripi. Dar cumva, tocmai lipsa lui ne-a învățat să fim autentice și selective.
Daniela. Și nu cumpărăm niciodată ceva doar pentru că se va vinde ușor. Nu așa funcționează lucrurile pentru noi. Iar oamenii simt asta. De aceea rezonează cu alegerile noastre – pentru că nu sunt făcute cu gândul la profit.
Dacă v-a plăcut povestea Danielei și a Anei de la Bavaria Vintage, vă invit să redescoperiți o altă femeie care vede în vechi nu ceva „demodat”, ci o poveste care merită salvată. E vorba de Maria Baciu și pasiunea ei pentru mobila vintage
