„Eu am plecat din Moldova, dar Moldova din mine niciodată”, mi-a spus odată Aurelia Dub. A zis-o într-un moment de reflectare, dar am simțit vibe-ul acelui gând și atunci am înțeles că eu despre femeia asta voi scrie. Și nu doar despre ea, ci și despre ceea ce azi a devenit un fel de carte de vizită pentru comunitatea de moldoveni din Norvegia și anume muzeul „La Bunei”, pe care Aurelia l-a creat într-un moment de cumpănă personală. A acceptat cu bucurie să scriem acest articol pentru că, vorba ei „tradițiile, obiceiurile și valorile noastre sunt ceea ce nu definește pe noi ca popor, indiferent unde am încerca să ne înrădăcinăm, iar păstrarea lor pentru generațiile care cresc departe de Moldova, este obligația noastră a celor care (încă) simțim și iubim Patria”.
Sunt Aurelia Dub – soție, mamă și o moldoveancă din diasporă, care a emigrat acum zece ani în Norvegia, pentru un nou început, dar fără să știe că odată cu venirea ei aici avea o chemare mai importantă decât partea financiară a familiei și anume de a aduce pentru moldovenii din Norvegia crâmpeie din tradiția de acasă.
Povestea mea de viață a început la nordul Moldovei, în satul Onești, Edineț, unde am crescut într-o familie de oameni gospodari. Bunica mea, Nina, a fost prima care mi-a pus mâna pe ață și războiul și m-a învățat arta țesutului, dar și a croșetatului și împletitului. De la ea am prins tot ce se putea din secretele meșteșugurilor de altă dată. Am și crescut o perioadă de timp la ea și împreună chiar am țesut un covor care-i până azi acasă la mama.
Doar că pe la 16 ani m-am depărtat de tot ce știam de la bunica și am mers pe o altă cale… Am ales frizeria, iar printre primii mei clienți a fost chiar primarul satului. Următorii 30 de ani am lucrat ca frizer în Edineț. Eu zic că-i tot un fel de artă… M-am căsătorit, am întemeiat o familie, am născut un copil, dar în 2014, am luat o decizia de a emigra în Norvegia, unde soțul era deja stabilit.
Nu sunt o excepție dacă spun că m-am adaptat greu. Nu, nu la țară… la limba norvegiană (râde). Dar pentru a mă angaja în câmpul muncii, trebuia s-o învăț. Mulțam lui Dumnezeu că norvegienii sunt oameni deschiși și primitori, văd și apreciază efortul tuturor care vor să se integreze. Pentru început am lucrat într-un restaurant, iar mai târziu, m-am angajat la Aeroportul Internațional din Oslo, unde mi-am câștigat banul în domeniul curățeniei profesionale. Acum mi-am luat o pauză de reorientare profesională și urmez un curs de secretariat medical.
Când am venit în Norvegia, ceea ce am simțit cel mai acut (știi momentul cela când tragi aer în piept și simți că nu-ți ajunge) a fost lipsa de conexiune cu rădăcinile, cu tradițiile de acasă, cu mine cea de altă dată, când stăteam alături de bunica Nina și țeseam. Și dacă e să dau anii înapoi, spun cu certitudine că n-aș pleca din țară. Pentru că sunt atâtea lucruri pe care nu le poți înlocui cu nimic oriunde n-ai plecat… cum ar fi mama mea blândă și duioasă care a fost și este universul meu, cum ar fi momentele petrecute cu sora, întâlnirile cu fratele. Dar pe de altă parte sunt conștientă că în țară n-aș fi trăit atât de profund sentimentul de apartenență, nu s-ar fi născut „La Bunei” – muzeul etnografic care păstrează vie amintirea Moldovei în Norvegia.
Apropo de muzeu… a apărut într-un moment de cumpănă personală pentru mine (nu vreau să vorbesc despre asta, pentru că e încă un subiect dureros). Coboram zilnic în subsolul casei și plângeam, iar în timp ce lacrimile-mi curgeau șiroaie mâinile lucrau. Azi făceam una, mâine alta și așa în scurt timp s-a conturat un loc unde începeau să fie aranjate lucrurile pe care le aveam aduse din țară și cărora încă nu le găsisem un rost – costume populare, covoare, goblenuri, mele-uri, oale, ulcele, fuse, fețe de masă și multe multe alte obiecte. Nu le-am numărat niciodată, dar nici nu are rost pentru că numărul e în constantă creștere. O bună parte din ele sunt moștenite de la bunica Nina, or, acesta e cel mai bun tribut adus amintirii ei și a acelor timpuri când mă învăța atâtea și atâtea. Cine m-a susținut? În primul rând fiica și soțul. Apoi restul din cei care mă cunosc, fapt pentru care le sunt extrem de recunoscătoare și o spun ori de câte ori am ocazia.
Odată cu deschiderea oficială a muzeului în 2018, am avut onoarea să organizez diferite ateliere de Paști și de Ziua Iei, să coacem păscuțe și să încondeiem ouă cu copiii din diasporă. Acelea au fost zilele când ograda ni se umplea de lume, de copii de toate vârstele, de gălăgie, de cântece, de miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Nu știu dacă a intrat vreun om în acest muzeu și n-a exclamat: ”Doamne, parcă-i la bunica” „Aurelia, zici că m-am întors acasă în Moldova”, ”N-aș mai pleca de-aici” „Aici e de venit când ți-i tare dor de țară, ori când ți-i tare greu pe suflet”. Tradițiile moldovenești continuă să fie parte din mine. Chiar și după un deceniu de când am plecat. Le păstrez și le transmit mai departe prin organizarea acestor sărbători pentru comunitate, la care oamenii vin cu drag să participe, să vadă, să-și amintească de casă. În fiecare an, Crăciunul îl facem în diasporă, într-o atmosferă de sărbătoare care să ne aline acest dor.
Până și Ambasada României a remarcat acest loc și mi-a oferit ocazia să expun colecția la o expoziție din Norvegia, iar în Suedia am participat la sărbătoarea Mărțișorului. Tare mult îmi doresc să obțin un spațiu din partea autorităților norvegiene, pentru a muta colecția într-o încăpere mai mare, poate într-un muzeu propriu-zis, care să fie accesibilă unui public mai larg. De curând, chiar am inițiat un proiect în colaborare cu ambasadele noastre și tare sper să iasă ceva bun. Cât privește norvegienii, deși au tradițiile lor, apreciază acest efort al meu. Sunt mai rari printre cei care calcă pragul muzeului, dar dacă o fac, o fac cu toată inima.
Chiar dacă am aici o casă, acasă îi zic și locului unde încă mă așteaptă mama. Spre exemplu, toamna asta am fost de am cules poama, am făcut vin, am pus zacuscă pentru iarnă. Și da, drumul spre Moldova e cel mai ușor. Și cel mai greu e cel dinspre…
Comunitatea moldovenească din Norvegia numără în jur de 2.500 de oameni, dar suntem o mână de femei care se implică activ. Adevărul e că înainte de pandemie, eram mai uniți, dar încet-încet, fiecare s-a retras cu ale sale. Încă sper că diaspora noastră va reuși să-și regăsească coeziunea, iar tinerii ni se vor alătura. Mi-aș dori să avem o comunitate unită și puternică, pentru care să reînviem obiceiul de a organiza mai multe întâlniri și evenimente. Doar așa s-ar putea consolida legăturile dintre noi. Altor femei din diasporă care simt și pot să legătura cu țara, cu tradițiile le-aș spune să nu renunțe niciodată și să găsească modalități de a le transmite mai departe, pentru ca acestea să trăiască și să fie apreciate de generațiile viitoare.
Planul meu de viitor, dar și visul meu cel mare rămâne ca muzeul „La Bunei” să devină un loc cunoscut de toată lumea, un loc unde tradițiile și istoria noastră să fie păstrate pentru generațiile viitoare. Obiceiurile și valorile noastre sunt ceea ce ne definește, iar păstrarea lor este darul meu pentru cei care vin după noi, pentru că… un popor fără tradiții este un popor pierdut, pentru că un viitor prosper trebuie să se bazeze pe cunoașterea și respectarea trecutului. Ar fi păcat ca, având moștenite toate aceste lucruri valoroase, să nu le promovăm și să nu le punem în valoare pentru tinerii de azi, și pentru tinerii de mâine.
