Atâta putere și dorință de viață la 65 de ani nu cred că fiecăruia îi este dat să aibă. Pe doamna Armenia Malanețchi am cunoscut-o personal în cadrul unui seminar din Dublin, care a avut loc în această toamnă. Ulterior, am aflat că urcase în avion, practic, direct din spital. Nimic nu mi-a dat de bănuit că doar cu o zi înainte primise picurători. Parcă o văd și acum, elegantă în costumul ei business de un albastru diplomat, foarte activă în sesiunile de informare, cu o energie și o forță de viață pe care nu le întâlnești nici la cei de peste 30 de ani.
Atunci am descoperit că este unul dintre motorașele proiectului Femeile Moldovei Revin Acasă, pe care-l consider unul de perspectivă. Cine este această femeie și cum a ajuns să facă parte din el? Cum i-a fost propria revenire acasă după ani buni de Italia? Cu ce mesaj vine către femeile care plănuiesc să revină în Moldova? Despre toate acestea, dar și multe altele în confesiunea de mai jos.
Am pus casa gaj…
M-am născut în 1960, într-o familie de oameni gospodari și înțelepți, în satul Drăsliceni, raionul Criuleni. Tata a făcut pe vremea lui șapte clase, și atunci asta era mai mult decât suficient. Dar mi-a oferit împreună cu mama o educație bună. Mie dar și celorlalți. Am fost nouă copii în familie, eu fiind al șaptelea.
Studiile mi le-am făcut în domeniul alimentației publice, iar apoi am lucrat 15 ani la restaurantul „Turist” din Chișinău atât ca și chelneriță, cât și ca traducătoare. După m-am reorientat spre asistență socială. După studii am lucrat ca asistent social la primăria din Pașcani, Criuleni. Era o muncă solicitantă și totuși atât de frumoasă, pentru că puteam să ajut oamenii și comunitatea. Nici nu intuiam atunci că zeci de ani mai târziu, acea experiență îmi va fi atât de utilă și că mă voi întoarce la ea cu drag.
Apoi au venit anii ’90, perioada când viața în Moldova devenise un carusel plin de provocări. Se desființaseră colhozurile, se împărțiseră pământurile și acea perioadă de tranziție ne-a prins cam nepregătiți. Eu n-am fost o excepție. Eram căsătorită, aveam doi copii frumoși și un soț bun, aveam și o casă frumoasă. Într-un cuvânt, aveam cam tot ce ne trebuia, dar nu și bani, care pe atunci se numeau cupoane.
Aveam terenuri de pământ și ca să le putem lucra am cumpărat un tractor. Dezvoltasem o mică întreprindere agricolă, dar ca să putem funcționa aveam nevoie de bani, așa că am pus casa gaj și am luat bani din bancă. Dar așa și n-am reușit să-i returnăm la timp, pentru că s-au devalorizat.
Atunci soțul meu mi-a propus să plec peste hotare. Era deja anul 2000. Am pus câteva lucruri într-o gentuță și am pornit la drum într-o pribegie, care nu știam cât va dura.
Cum? Datorită fratelui meu, scriitorul Vasile Malanețchi, care avea o activitate și care i-a permis să-mi facă acte cu care să plec „în deplasare”, în Germania. Doar că eu am ajuns în Italia. M-am oprit în Bassano del Grappa și aici am întors fila pentru a începe un nou capitol în viața mea.
În Bassano del Grappa am întors fila
Spre fericirea mea, am găsit un loc de muncă foarte bun. Lucram ca guvernantă, adică persoană responsabilă de curățenie, ordine și organizarea muncii într-o vilă cu peste 20 de angajați, pe care am ajuns să-i gestionez. Familia în care munceam a văzut în mine responsabilitate, implicare și dedicație, de aceea m-au motivat să rămân la ei mai mult de zece ani.
Pentru că știam să gătesc, treptat am început să pregătesc mese nu doar pentru întreaga familie, ci și pentru rude, dar și alți oameni de nivel înalt, care veneau des la ei în vizită și ajungeau uneori până la 20-25 de persoane. Munca era grea, dar o făceam cu plăcere, pentru că știam exact care era scopul aflării mele acolo.
După doi ani, fiind deja integrată în familia respectivă, am reușit să-mi fac actele, datorită legii din 2003 „Bossi-Fini” — care mi-a permis să obțin documentele legale. După acte, mi-am făcut și permis de conducere.
Apoi am reușit să-mi aduc fiica, care pe atunci avea 15 ani și a continuat studiile în Italia, în domeniul alimentației publice — același domeniu ca și al meu. Fiul meu, între timp, absolvise universitatea la Chișinău și a început să lucreze la Restaurantul Național, ca mai apoi să plece, când acesta s-a destrămat. Acum are propria activitate, în care am investit o parte din banii câștigați în Italia. Fiica mea, după ce și-a terminat studiile în Italia, a decis să plece în Germania și muncește în prezent în domeniul alimentației publice.
Trădare, suferință și… vindecare
Dar până să-mi pun copiii pe picioare am muncit în Italia, ca să pot da datoriile acasă. Probabil mulți dintre cei care citesc acest articol se întreabă, unde era soțul în această ecuație financiară a familiei noastre? Ei bine, legat de relația cu el, după o perioadă de timp am început să simt că ceva nu e în regulă între noi doi. Ulterior am aflat că el se uită după alte femei. Și asta m-a durut mai mult decât orice palmă pe care mi-ar fi dat-o viață. Noi fusesem o familie frumoasă și stimată de tot satul. Eram oameni onești, cu copii buni, cu casa curată. Lumea ne știa drept o familie de gospodari, un exemplu pentru alții.
Răspunsul lui a fost ceva de genul: „tu ești acolo, eu sunt aici. Sunt bărbat și nu pot sta singur.” Când mi-a zis asta mi-au trecut prin fața ochilor toți anii pe care i-am muncit în Italia, ca să pot aduna ban cu ban. Lucram până și în zilele mele libere pe la pizzerii ca să adun cât mai mulți bani și să pot trimite acasă. Nu-mi cumpăram un capăt de ață pentru mine. Unica achiziție a fost mașina ca să mă pot deplasa. Dacă vrei să mă crezi, am fost atât de absorbită de dorința de a aduna bani, încât acum îmi dau seama că nici măcar o poză nu mi-am făcut în acești ani, ca să-ți pot da acum, pentru că altele îmi erau valorile. Să adun, să fac, să dreg. Și vezi tu care-a fost finalul?!
Când ajungeam acasă, aflam mereu că soțul făcea datorii. Muncea pe acasă cu banii trimiși de mine, dar oricum nu-i ajungeau. Nu voi intra prea mult în detalii cu viața mea privată, dar finalul a fost previzibil. Ne-am despărțit. El care toată viața s-a purtat frumos cu mine, dar atunci când au intrat în viața lui alte femei, a început să-mi vorbească urât, iar eu m-am îmbolnăvit de amărăciune.
Am mers la medic și el mi-a confirmat că sunt grav bolnavă. Am sunat în Italia, la prietene, și ele mi-au zis: „Vino înapoi, te ajutăm noi.” Așa am și făcut. Am divorțat. El și-a continuat viața, a găsit o altă femeie. Eu, după un timp lung, l-am cunoscut pe actualul soț italian, cu care în 2020 m-am căsătorit.
Revenirea acasă și adaptarea
Văzând că nu mai am viață cu fostul soț, am început să-mi construiesc o casă în satul Porumbeni, Criuleni, la care m-a ajutat fiul meu. Pentru că niciodată nu mi-am dorit să rămân definitiv în Italia.
Actualul soț a venit prima dată în Moldova în 2019 și i-a plăcut mult. Nu-i de mirare. Venise de Crăciun. Ajunsesem spre seară și traversasem tot Chișinăul, (venind de la aeroport) care era plin de luminițe, apoi am mers în sat. Afară ningea, iar când am ajuns la Porumbeni, ne aștepta căsuța încălzită și atâta armonie în jur. Imaginea aia cred că ar fi topit multe inimi. Apoi în 2020 a revenit, iar în 2022 am decis să ne mutăm definitiv la casa noastră. Eu cred că unul din cele mai importante lucruri în viața asta este să ai casa ta, locușorul tău, lucrurile tale. Actualul soț s-a obișnuit repede cu Moldova, cu Porumbeniul, cu societatea noastră și cu viața de aici. Vorbește mai multe limbi, e sociabil, și oriunde merge, găsește prieteni.
În schimb pentru mine, readaptarea n-a fost deloc ușoară. Am avut probleme cu actele mele, dar și ale lui, cu primăria, cu medicii. Am fost prima care a făcut permis de ședere pentru un cetățean străin, de aceea toți se uitau nedumeriți la mine… Mergeam la Chișinău să adun informații, apoi le spuneam celor de la primărie pașii de urmat. M-am ciocnit și cu corupția la nivel mediu și înalt. Dar m-am ținut și am cerut servicii corecte, pentru că-mi doresc să trăiesc într-o societate corectă.
Femeile Moldovei și viziunea mea
Am început să activez ca și coordonatoare raională în proiectul „Femeile Moldovei” după ce am cunoscut-o pe Iana Stanțieru, o femeie vizionară care a revenit și ea acasă după două decenii petrecute în străinătate.
De ce Femeile Moldovei Revin Acasă? Pentru că dorind să dau formă dorinţei cu care am pornit, adică „să aduc înapoi ceea ce am împrumutat vieţii”, am găsit în acest proiect o astfel de posibilitate. Programul „Femeile Moldovei Revin Acasă”, lansat în iulie 2025 de Alianţa Femeile Moldovei în colaborare cu parteneri strategici precum GIZ Moldova şi Biroul Relaţii cu Diaspora, se adresează femeilor din diasporă care au revenit acasă după mulţi ani.
Eu am simţit că am nevoie să fiu parte din el, dar mai ales să ofer prin sprijin un astfel de spaţiu dedicat femeilor, care au trăit, muncit, plecat, și care s‑au întors să se regăsească și să se simtă parte din comunitate. Am devenit coordonatoare raională în raionul Criuleni și mă bucur că pot să le invit pe toate să devină parte a acestui cerc de sprijin și solidaritate.
De ce? Pentru că scopul lui este să le dăm celor care au plecat, iar ulterior s-au întors locul cuvenit în comunităţi prin grupuri de sprijin, ateliere de dezvoltare personală, sesiuni de consiliere‑psihologică şi activităţi culturale. În primele etape, programul s-a desfăşurat în cinci raioane, printre care şi raionul Criuleni şi a vizat peste 250 de femei beneficiare directe, dar ulterior s-a extins.
Dar nici de data asta drumul meu de început nu a fost ușor. Îmi aduc aminte prima mea încercare de a organiza un eveniment la mine în primărie. Am încercat să găsim un loc unde să organizăm întâlniri cu femeile întoarse din străinătate. Am mers la primărie la Pașcani, dar am fost refuzată. Primarul ne-a spus că „nu avem nevoie de așa ceva, nu ne interesează” și a plecat, lăsându-ne să discutăm cu secretara. Și ea ne-a refuzat, pentru că nu ne putea asigura spațiul.
Atunci am mers și în satul meu natal, Drăsliceni, unde îl cunoșteam pe primar. Spre surprinderea mea, s-a comportat cu respect și ne-a ajutat. Am avut noroc și în Măgdăcești, unde am găsit mai multă deschidere și sprijin. Atunci, am transportat femeile cu mașinile noastre, ca să poată participa și să nu sufere din cauza primarilor sau birocrației.
Dorința mea pentru comunitate
Am plecat din Moldova pentru a oferi o viață mai bună familiei mele, însă, mi-am pierdut familia. Din această durere s-a născut dorința de a fi parte din ceva mai mare, de a contribui și de a sprijini alte femei.
Astfel, am găsit în activitatea mea profesională și comunitară o cale de a continua să dau și să primesc. Cu ce-mi umplu zilnic programul? Cu organizarea de evenimente, cu voluntariat pentru bătrâni, pe care îi transport la spital și înapoi și ajut cu mâncare sau curățenie. Și desigur cu coordonarea proiectelor care susțin femeile întoarse din diasporă.
Gândul meu de final: vreau ca femeile din comunitatea mea să simtă că experiența lor, indiferent unde au fost, rămâne a fi o resursă valoroasă. Ele trebuie să se simtă respectate, conectate, implicate, să participe la viața culturală prin faptul că fac parte dintr-o comunitate vie și solidară.
Pentru mine, „Femeile Moldovei”, este proiectul care-mi oferă șansa de a construi împreună un spațiu de sprijin. Pe 7 decembrie la Palatul Republicii din Chișinău a avut loc Gala Femeile Moldovei, organizată de Alianța Femeile Moldovei, eveniment care ne-a permis să ne vedem, să ne cunoaștem, să ne bucurăm una de cealaltă. Și asta e atât de minunat.
Platforma Portrete în Cuvinte este partener media al proiectului Femeile Moldovei. Programul pilot Femeile Moldovei Revin Acasă este realizat cu sprijinul Agenției de Cooperare Internațională a Germaniei (GIZ) prin Fondul de Consiliere în Politici GIZ Moldova.
Interesant proiect. Succes.