Cred că era prin 2018 când i-am văzut o poză pe Instagram. Era un apus frumos pe fundal și vița de vie numai bună de cules, iar în centru era ea, Ana Croitoru, o moldoveancă de-a noastră, cu un pahar de vin în mână, zâmbind cochet în mijlocul podgoriei ce părea desprinsă din Toscana, deși era în inima Franței. M-am oprit. Am intrat pe profil, am dat scroll, am citit descrierile pozelor… acolo era o lume care mirosea a struguri copți, a povești și a oameni frumoși.
Ne-am cunoscut, cred, doi ani mai târziu, printr-un proiect comun. De atunci, am devenit apropiate. Genul acela de legătură care nu se explică. Se simte. Dar a trebuit să se mai scurgă câțiva ani până am ajuns să descriu portretul Anei. Cred că a fost nevoie să-i văd creșterea profesională și personală, s-o descopăr dintr-o altă perspectivă, cea a celui mai bun și mai dedicat ghid turistic din câți am cunoscut.
Copilăria mi-a mirosit a căpșuni și zmeură
M-am născut și am crescut la Chișinău, iar una dintre primele mele amintiri din acea perioadă este legată de un cămin familial al unui parc de troleibuze din sectorul Buiucani. Erau multe familii acolo, dar și mai mulți copii. Frumoase timpuri. Pline de viață. Chiar dacă tot atunci a fost perioada când am aflat întâmplător că femeia care mă creștea nu era, de fapt, mama mea biologică.
Că tot am deschis subiectul, am fost crescută de mama vitregă încă de la patru ani. Azi, când eu însumi sunt părinte, pot spune c-a fost o relație bună între noi două, chiar dacă ea a fost severă cu mine. Mult mai severă prin comparație cu fiica ei biologică. Dar am crescut un copil corect educat, independent, pregătit să se descurce singur în viața de adult. M-a învățat disciplina, răbdarea și o anumită formă de demnitate tăcută. În schimb tata a fost, chiar și după plecarea lui „dincolo” îngerul meu păzitor – cel mai bun și mai perfect tată pe care mi l-aș fi dorit vreodată, și căruia îi voi fi recunoscătoare până la moarte pentru faptul că atunci când aveam opt luni și am fost părăsită de mama biologică nu m-a abandonat, ci m-a crescut și m-a iubit cum a știut el mai bine.
Când mă gândesc la copilărie, „simt” mirosul de la „dace” (casa de vară) adică de căpșuni, zmeură… și de florile din frigider. Da, da, mama lucra la o florărie. Erau anii când nu se dădeau salarii și ea-l primea în flori, în loc de bani. Florile le păstram în frigider, iar după ce veneam de la școală mergeam la piața, căreia pe atunci i se spunea „Alioșina” și le vindeam. Aveam 13 ani și o mare responsabilitate legat de asta.
În ciuda greutăților, nimeni nu mi-a știrbit dorința de a visa. Și eu visam frumos. Să devin stewardesă și să văd tot globul pământesc. Dar, după clasa a noua am mers la Colegiul de Informatică și Drept, iar la 17 ani, am plecat din casa părintească și din Moldova. Grecia a fost prima țară în care am ajuns printr-un program, de genul Work and Travel. Am lucrat într-o familie. Am mers încolo pentru trei luni, dar am depășit cu două luni termenul de ședere, respectiv înainte să fiu expulzată din țară am stat închisă pentru o lună. O cameră de o sută metri pătrați, cu o baie și două toalete în care ne înghesuiam peste o sută de oameni. Adunați de prin diferite țări, toți erau necăjiți, și asemeni mie, au încălcat regimul de ședere. Încă port în mine acea experiență, nu ca pe o rană, ca pe o treaptă dură a vieții, dar importantă.
Am revenit în Moldova pentru scurtă vreme, ca în 1999 să plec din nou în căutarea unui rost. De data aceasta am luat drumul Italiei. În 2000 m-am întors în țară și cu banii adunați mi-am cumpărat un apartament.
Următoarea țară în care am emigrat a fost Cipru, unde am lucrat sezonier timp de cinci ani. Doar că între timp, m-am căsătorit și am născut doi copii, de care avea grijă soțul meu Sergiu în lunile cât eu eram lipsă. A fost greu. Numai un părinte care-și lasă copiii, indiferent de vârstă, înțelege asta…
O garsonieră cât tot Parisul
În Franța am ajuns cu doi copii și un câine. Era anul 2008. Eram împreună cu soțul și aveam o viză pentru două săptămâni. Dar am rămas ilegal și așa am început o nouă etapă a vieții noastre. Cinci ani a durat până am obținut actele, cinci ani în care am făcut tot ce s-a putut – am fost dădacă, femeie de serviciu, îngrijitoare de bătrâni etc. doar munci grele, care-mi permiteau să câștig un ban la negru.
Una dintre cele mai vii episoade din acea perioadă a fost garsoniera noastră de 12 metri pătrați unde ne adăposteam noi patru și un câine. Era atât de mică încât ne țineam de mână. La propriu. Acolo am învățat că acasă nu înseamnă metri pătrați, ci oameni. Cămeruța era în centrul Parisului, la zece minute cu metroul de Turnul Eiffel. Da, spațiul era mic, dar viața incredibil de intensă. Eram mai mult plecați pentru că era imposibil să stai mult timp în casă, mai ales că și câinele ne „forța” zilnic să ieșim. Așa am ajuns să cunosc Parisul și, mai târziu, multe alte locuri frumoase din Franța.
Am trăit zile și zile. Țin minte și momentul când ni s-a cerut să părăsim expres locuința. De data asta locuiam într-un apartament cu două camere, într-o clădire a unei curățătorii chimice. Când afacerea a fost vândută, noua proprietară, o arăboaică, mi-a spus că nu are nevoie de mine. Ne-a lăsat în stradă, fără milă. Doi adulți. Doi copii și-un câine.
Apoi au venit gemenele, care ne-au schimbat complet viața. Odată cu această noutate a venit și decizia de a ne muta din apartament la casă pe pământ, lucru care l-am și făcut, doar că la vreo 100 de kilometri de Paris, în Valea Marnei. După nașterea lor, mi-am pus în ordine actele și am putut, în sfârșit, să mă înscriu la cursuri de secretariat. Viața mea profesională a luat o întorsătură frumoasă. M-am angajat la viticultorul Emmanuel Boucant, unde am lucrat timp timp de cinci ani, ani care pentru mine au însemnat o perioadă de creștere și autodescoperire. Munca la vinăria lui a presupus nu doar stat în birou, ci și mult lucru cu oamenii. Astfel, am ajuns ca mulți dintre turiști să mă întrebe dacă mai sunt și alte locuri interesante de văzut în regiune. Atunci a prins contur ideea de a oferi oaspeților experiențe complete – cazare, degustări, tururi ghidate. Am început să caut castele, istorie, vinării, hoteluri și pensiuni. Și la scurt timp au apărut primii mei clienți – o familie cu trei copii, din Ucraina. M-au întrebat dacă pot să-i ajut cu cazarea și să îi ghidez.
Cum am devenit Ana de la Moldavie?
Cum a început totul? Dintr-o dorință sinceră de a împărtăși cu alții tot ce am văzut și descoperit eu în acești ani de Franța. Așa s-a născut, treptat, proiectul meu de suflet – un serviciu turistic personalizat, iar pentru turiștii mei am devenit Ana de la Moldavie.
Mi-am făcut o pagină de prezentare, am început colaborări cu hoteluri, pensiuni și vinării locale, și așa am ajuns să ofer vacanțe la cheie, în special pentru familiile cu copii. Organizez absolut totul – cazare, restaurante, trasee, bilete, ghidaj, adaptate la buget, vârsta copiilor și dorințele fiecărei familii – Disneyland, Parc Asterix, muzee, castele, Parisul mai puțin cunoscut, zbor cu deltaplanul, locuri incredibile pentru ședințe foto. De exemplu, câmpul de bujori unic în Franța la doar 30 de minute de casa mea. Am experiență în organizarea vacanțelor inclusiv pentru grupuri mari.
Gândesc fiecare vacanță ca pe o experiență personală, nu ca pe un pachet turistic standard. Pornesc de la o discuție cu clientul, unde ascult cu atenție ce își dorește, ce vise are, câți ani au copiii, ce buget are, dacă preferă liniștea naturii sau agitația orașului. Apoi le creez o vacanță “la cheie” cu trasee, cazări, mese, transport, bilete și idei de activități.
Pentru familiile cu copii mici, aleg pensiuni cu spațiu de joacă, restaurante child-friendly, și propun activități relaxante, cum ar fi plimbări prin grădini tematice sau vizite la ferme locale unde copiii pot hrăni animalele. Pentru cei cu adolescenți, introduc mai multă aventură: parcuri de distracții, zbor cu deltaplanul, escape room-uri tematice în castele vechi.
Sunt multe familii care vin doar pentru Disneyland, dar pleacă descoperind o întreagă regiune cu peisaje superbe, sate cu aer medieval și vinării etc. Pe lângă tururile clasice, le ofer și experiențe inedite – picnicuri în podgorii, tururi tematice în Paris (turul “Parizienei de altădată”, “Parisul ascuns al copiilor”, etc.). O altă componentă importantă e colaborarea cu alți ghizi locali – oameni minunați care iubesc ceea ce fac.
Totul pornește de la ideea că o vacanță nu trebuie să însemne doar vizitat și bifat obiective, ci și conectare, bucurie, tihnă și descoperire. De aceea, îmi place să spun că nu sunt doar ghid. Sunt și gazdă, și organizator, și prieten. Oamenii vin o dată și rămân parte din comunitatea mea de suflet.
Primii mei clienți “oficiali” a fost un tătic cu fetița lui, veniți din România. Căutau un ghid turistic și așa au dat peste mine. I-am dus la Disneyland, dar și în alte locuri, despre care nici n-au știut. În acești aproape trei ani am avut peste 300 de familii. Clienții vor să vadă lucruri minunate și vor ghidaj, vor să se relaxeze, iar mie îmi place să arăt partea frumoasă și autentică a Franței, să duc turiștii în locuri mai puțin știute. Totul, absolut totul, pornește din dorința mea sinceră de a arăta o altă Franță – nu cea din ghidurile clasice, ci Franța mea, acolo unde istoria nu se învață doar din cărți.
Cu foarte mulți dintre clienți țin legătura. Iar o bună parte din ei revin pentru alte vacanțe și apelează din nou la serviciile mele. Prima care-mi vine în minte este o familie venită din România, care a fost anul trecut. Aveau o fetiță bolnavă de leucemie. Anul acesta i-am văzut din nou în aceeași componență, pentru că, slavă Domnului, copila este bine.
Cele mai grele, în activitatea mea de ghid, sunt lunile de sezon mort, care mă fac să-mi pun întrebarea – greșesc eu undeva sau pur și simplu e o perioadă dificilă. Dar merg înainte.
Povestea unui vis
Pe Sergiu l-am cunoscut la școala auto, în Moldova. Am fost eu cea care a făcut primul pas. Era prea frumos ca să-l las să plece. După trei luni, ne-am cununat religios, iar un an mai târziu am făcut și nunta. De atunci au trecut peste 25 de ani. O viață întreagă împreună. Patru copii minunați.
Denis, fiul cel mare, termină masteratul în economie și management, la Toulouse. Încă nu știm exact ce drum va alege – poate lumea afacerilor, poate un start-up, poate ceva complet diferit. Cristina tocmai a terminat liceul. Are 18 ani și visează să devină arhitect-designer. Iar gemenele – Maria și Elena – cireașa de pe tort au nouă ani și sunt în clasa a treia. Le doresc să fie sănătoși. Când ai sănătate poți face orice. Poți greși, poți cădea, te poți ridica și merge mai departe.
Dacă privesc înainte, peste cinci ani, mi-ar plăcea ca afacerea mea să prindă aripi. Visez la o agenție mică de vacanțe, dar cu suflet mare. Să ofer pachete personalizate, să colaborez cu oameni care iubesc călătoriile la fel ca mine. Îmi imaginez deja excursii în Franța – la ocean, prin satele din Provence, la castelele de pe Valea Marnei. Am organizat deja o excursie pe Coasta de Azur și îmi doresc din suflet să revin acolo cu clienții mei. Poate, într-o zi, să-i duc pe francezi în Moldova.
Emigrarea și adaptarea mea în Franța s-a petrecut de două ori. Prima dată, a fost în 2008 și eu nu avea acte. Eram într-un oraș mare, unde te pierzi ușor printre oameni, dar unde era simplu să găsești de muncă. A doua oară a fost în 2016 – aveam acte, aveam o casă a mea, dar stăteam la țară. Acolo, joburile se găsesc mai greu, în schimb, oamenii sunt mai calzi. Exact ca-n satele noastre din Moldova, pe vremuri, când toți se cunoșteau între ei și fiecare om conta.
„Grădina Anei” s-ar numi filmul vieții mele. Am citit, cândva, Grădina de sticlă a Tatianei Țîbuleac și m-a mișcat profund. Cred că fiecare femeie are o grădina ei. Fragilă. Frumoasă. Uneori părăsită, alteori plină de flori.
Gemenele mele m-au învățat să nu mă uit pe mine. Să le dau timp lor, dar să am grijă și de mine, și de relația cu tatăl lor. Copiii vor pleca într-o zi. Și trebuie să le dau voie s-o facă. Să se descurce. Să greșească. Să învețe. Să se întoarcă doar dacă vor. Iar eu? Eu trebuie să-mi continui drumul.
Sunt implicată în comunitatea femeilor din diaspora pentru că îmi pasă. Lucrez cu mulți oameni din afaceri, dar mereu vreau să fiu la curent cu ce trăiesc femeile. Suntem mame, suntem fiice, suntem surori. Ne putem întâlni, ne putem sprijini, ne putem promova reciproc.
Un vis pe care nu l-am spus nimănui? Să-mi amenajez o nouă casă. Să simt începutul unei alte etape. Să aduc în viața mea pereți noi, dar mai ales o lumină nouă.
Azi, când mă uit înapoi, la fata aceea de 17 ani care a plecat din Moldova cu o valiză și multe vise, îmi vine să o îmbrățișez și să-i spun: „Ai reușit. Nu totul, dar atât de multe.” Am învățat că visul nu are pașaport, dar are nevoie de răbdare, curaj și, mai ales, de oameni care cred în tine. Am învățat că uneori, drumul spre acasă trece prin multe case. Și dacă aș face un toast pentru Ana din viitor, i-aș spune atât: „Nu te închide în tine. Nu uita că poți multe. Că și atunci când simți că n-ai reușit, de fapt ai crescut. Și că întotdeauna, oricât de greu ar părea, trebuie să mergi mai departe.”
