Fiind de aproape opt ani în Germania, de-a lungul timpului m-am ciocnit nu o dată de problema permiselor auto germane (zic asta pentru că activitatea mea a avut contact direct cu acest domeniu). De aceea, mi-am dorit foarte mult să cunosc pe cineva dintre #ainoștri care ar povesti despre cum e să devii și să activezi în calitate de instructor auto în Germania.
Protagonistul acestui articol, însă, are un talent debordant de a povesti, captivant, cu multe detalii care te fac să asculți și să tot asculți. Apropo, când am început discuția, l-am rugat să-mi vorbească un pic despre începuturile lui, nu mult, pentru că, vorba cuiva care a citit câteva articole anterioare, „nimeni nu citește azi articole lungi”. Dar replica lui m-a făcut să zâmbesc: „Eu dacă povestesc pe scurt, înseamnă că nu spun nimic. Nu-ți fă griji, mai sunt oameni care iubesc să citească și să se inspire.” Așa cred și eu, de aceea pregătiți-vă pentru un nou articol captivant despre cum Alexandru Sîrbu a plecat de copil din Moldova pentru a se stabili în Portugalia, ca ulterior să se mute cu familia în Germania, iar aici să se „caute” trecând prin câteva joburi, printre care și șofer de autobuz în Berlin, ca, într-un final, să se regăsească în calitate de instructor auto.
Între dor și sacrificiu. Când părinții pleacă, copiii cresc. Altfel.
M-am născut la Chișinău și am trăit în capitală vreo cinci ani, după care am plecat în satul de baștină al părinților Logănești, Hâncești. Din câte-mi amintesc, s-au întâmplat multe lucruri grele într-o perioadă destul de scurtă în familia noastră. A murit sora mai mică, după care ne-a fost jefuită locuința. Erau anii 90, ani complicați, și ca să ieșim din criză, tata a plecat inițial în Federația Rusă, iar la începutul anilor 2000 în Portugalia. Peste un an a urmat și mama. Acasă am rămas eu de opt ani, două surori mai mici, dintre care mezina de doar patru luni, și bunica. Or, alte posibilități de a ieși din greutățile și sărăcia acelor ani nu prea erau.
Mama a fost plecată timp de vreo trei ani. Deși fără actele în regulă, n-a reușit să gestioneze durerea de a fi departe de copii, mai ales că lăsase acasă un sugar, așa că, cu prima ocazie, a revenit în țară ca să perfecteze actele pentru reîntregirea familiei.
Cumva, familia noastră a avut mereu percepția că totul ni s-a dat greu. Mama a ajuns în Portugalia în noiembrie, dar nu a reușit să legalizeze dosarul acolo. Când s-a întors acasă, venise deja cu ideea de a face reîntregirea familiei, proces care a durat aproape un an întreg, cu drumuri repetate pe la ambasade. Într-un final, a reușit, s-a întors în Portugalia, iar noi am urmat-o în 2007.
Din cauza absenței părinților, eu am fost integrat devreme în responsabilitățile casnice, maturizându-mă mult prea devreme. În timp ce alți copii se jucau și mă chemau cu ei, eu rămâneam acasă ca s-o ajut pe bunica și să am grijă de surori. Dar azi, privind în urmă, nu pot spune decât că sunt recunoscător pentru relația pe care o am cu ambele. Suntem unul pentru altul, orice s-ar întâmpla.
Portugalia, țara care m-a învățat să gândesc liber
Clasa a șaptea am terminat-o în Moldova, iar a opta am început-o în Portugalia. Am trăit o viață extraordinară în această țară, care m-a format ca personalitate.
Dar eu, ca persoană, și într-o țară și în alta, am văzut mereu școala drept o metodă de a te exprima, nu ca pe un sistem în care ești obligat să înveți pe de rost. Pentru mine, școala a fost locul unde m-am putut exprima.
Sistemul de învățământ portughez mi s-a părut mult mai clar și mai bine organizat decât cel de acasă. E făcut ca orice copil să se poată adapta. Sistemul de notificare este de la 1 la 20. O lecție durează o oră și jumătate. Iar la fiecare jumătate de an, susții câte două examene pentru fiecare obiect de studiu, din care ți se calculează media. Eu niciodată n-am ținut să fiu primul în clasă, dar nici să mă smt prost din cauza reușitei mele școlare.
Germania, o lume complet diferită
Eram în clasa a 11-a când lucrurile au început să meargă tot mai rău pentru familia noastră din cauza crizei. Așa că tata a venit în Germania, fiind urmat de mama și de surori. A fost, poate, una dintre cele mai rapide decizii, luate „la fierbințeală”, ceva de genul: hai să plecăm la Berlin, că acolo e mai bine.
Eu trebuia să termin clasa a 12-a, respectiv, am rămas într-o situație în care pentru prima dată nu știam ce să fac. Într-un final, am plecat în Moldova, unde am absolvit Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu” din Hâncești.
După liceu am decis să vin și eu în Germania la ai mei, mai ales că în acel an am suferit extrem de mult din cauza faptului că am fost despărțit de surorile mele… Venind aici în iulie 2013, am întâlnit o cu totul altă lume — mai rece și mai individualistă, total contrară a tot ceea ce știam și trăisem în Portugalia.
Am început în Germania ca salahor, dar într-o zi am decis că nu vreau să rămân acolo.
După doar două săptămâni de la sosirea în Germania, am început să lucrez pe un șantier de construcții ca salahor. Dar dorința mea era să cresc și să mă dezvolt, așa că după o jumătate de an, în paralel, m-am înscris la un curs de germană.
Perioada aia o țin minte bine, pentru că a fost grea. Mă trezeam zilnic la 4:45 ca să ajung la șapte pe șantier. Lucram până la ora patru, după care traversam Berlinul dintr-un capăt în altul ca să ajung la cursul de limbă germană. Mă schimbam de haine, dar rămâneam cu mirosul de șantier și cu praful de pe încălțăminte. Începeam lecțiile la 17:50 și le terminam la 21:30. Când ajungeam acasă, era trecut de 10 noaptea. „Nebunia” asta a durat cam jumătate de an. Am lucrat o perioadă îndelungată în construcții, dar am avut și perioade când luam pauze pentru a mă dedica doar studiilor.
Fiind o persoană căreia nu-i place să stea mult în același loc, într-o zi, după o ceartă cu un coleg de șantier, l-am sunat pe fostul șef și i-am spus că nu mai ies la lucru. Adevăratul motiv? Simțeam că mă trădez pe mine dacă mai rămâneam în acel mediu.
Imediat după, am sunat-o pe mama ca să-i cer ajutorul. Pe atunci ea lucra la un hotel ca supervizor. A doua zi am început să lucrez în acel hotel la minibar. Schimbam frigiderele, puneam apa și ciocolatele. Am lucrat cam un an de zile acolo.
Într-o zi, s-a întâmplat să fiu de serviciu într-o sală unde avea loc un târg de meserii (Messe). Trebuia să întrețin sala în ordine – să scot gunoiul, să fac curat la baie și altele din astea. În timp ce-mi făceam treaba, m-am oprit pentru o secundă și m-am uitat la toți oamenii care erau în căutare de lucru, mulți dintre ei fiind în costume și la cravată, și m-am întrebat: ce fac eu aici? De ce nu sunt acolo printre ei? Am fost într-atât de indignat în ziua aia, de faptul că eu scoteam gunoiul și făceam cafeaua, în timp ce alții căutau joburi bine plătite, încât am zis că nu mai vreau să pierd nicio zi și m-am pus pe căutat.
Am ratat visul de a deveni polițist, dar am găsit altul.
După ce, cu multă dificultate, mi-am echivalat și legalizat diploma de bacalaureat, am început să trimit CV-uri peste tot. Visul meu din copilărie era să lucrez în poliția criminală.
Între timp, am urmat cursurile de limba germană: mai întâi nivelul B1, apoi B2 și C1. Totuși, ultimele două niveluri erau mai mult o calificare pe hârtie și nu reflectau pe deplin nivelul meu real de limbă. Am trimis dosare, CV-uri și scrisori de recomandare pentru poliție, dar nu am reușit să trec testul psihologic.
După acel refuz, am început să caut alte oportunități. Am aplicat în mai multe domenii, inclusiv la compania feroviară germană Deutsche Bahn, pentru o formare profesională ca mecanic de locomotivă, dar și în industria electrică, pentru un program de calificare profesională (Ausbildung).
La Deutsche Bahn am participat la o prezentare pentru candidați, unde ni s-a dat o probă practică. Trebuia să construim un circuit electric astfel încât să aprindem o lampă. Era o sarcină destul de complexă, dar mie, spre deosebire de alții, mi-a reușit. Îmi amintesc cât de mândru am fost în acel moment. Reacția lor m-a surprins — au fost impresionați și mi-au spus că am fost printre puținii participanți care au reușit să rezolve exercițiul.
Mi-au oferit un loc de formare profesională, însă mi-au explicat că, din cauza nivelului insuficient de germană, ar fi mai bine să încep peste un an, timp în care să-mi îmbunătățesc limba. Am acceptat condițiile pentru că nu voiam să pierd această oportunitate. Totuși, când am ieșit de acolo, mi-am dat seama că un an de așteptare era foarte mult pentru mine. Cu atât mai mult că eram tot mai hotărât să renunț la munca din hotel pentru a face o schimbare.
Nu aveam germana perfectă, dar aveam ambiția de a demonstra că pot.
Am început din nou să caut și, într-un final, am fost acceptat pentru o formare profesională ca șofer profesionist (Berufskraftfahrer) la o companie de autocare. Atunci am sunat la Deutsche Bahn și le-am spus că nu voi mai continua, pentru că găsisem o altă direcție.
La compania unde am început această etapă, șefii își doreau ca eu să urmez direct cursul pentru obținerea permisului de conducere categoria D (necesar pentru șoferii de autobuz), pentru a putea fi integrat mai rapid în echipă. Singura lor îngrijorare era nivelul meu de germană. Chiar și la interviu era clar că nu vorbeam încă la nivelul pe care îl așteptau ei de la mine ca viitor angajat. Dar eu le-am spus că vreau să încerc, că pot și că sunt dispus să muncesc pentru a reuși. M-au acceptat, iar în august am început formarea profesională.
Am început această etapă în vara anului 2017, iar în august am început programul de formare profesională, care avea să dureze trei ani.
Chiar dacă programul de calificare a durat trei ani, eu am reușit să-l scurtez, pentru că am investit foarte mult efort. Am avut o singură notă de 4, iar în sistemul german de notare restul calificativelor mele au fost 1 și 2 (1 fiind cea mai bună notă, iar 6 cea mai slabă). Cum am mai zis, reușitele mele au redus durata formării la doi ani și jumătate, după care am început să lucrez cu normă întreagă ca „ausgelernte Fachkraft” (angajat calificat care a finalizat formarea profesională).
În perioada în care făceam permisul de categoria D, am început să comunic tot mai des cu instructorul auto al companiei. Îmi plăcea felul în care îi pregătea pe viitorii șoferi și îi ajuta să capete încredere la volan. Inspirat de munca lui, după ce am început să lucrez full-time ca șofer de autobuz, am simțit că nu vreau să mă plafonez. Așa că am trimis un e-mail conducerii companiei în care le-am spus că îmi doresc să mă dezvolt profesional și, în timp, să devin instructor pentru noii angajați, adică persoana care îi pregătește practic pe viitorii șoferi și îi ghidează în primele lor luni de muncă. Am încercat să le explic și ce beneficii ar avea compania dacă ar investi în această direcție. Dar nu am primit niciun răspuns.
Când am înțeles că nu mai pot crește, am ales să o iau de la capăt
Între timp, am participat la un târg de locuri de muncă organizat de companie și am încercat să profit de orice ocazie pentru a-mi susține ideea. Apropo, e vorba de aceeași încăpere unde eu făceam curat doi în urmă. Și atunci o persoană foarte respectată în domeniu a intervenit pentru mine, spunând că sunt un angajat muncitor și de încredere. Cu toate acestea, răspunsul întârzia să apară.
După o vreme, am trimis un nou e-mail. De data aceasta, șeful m-a sunat. Mi-a spus că apreciază inițiativa mea, dar că ar fi bine să mai acumulez experiență înainte de a prelua responsabilitatea de a pregăti alți șoferi.
Eu simțeam, însă, că sunt pregătit. Aveam deja un an și jumătate de experiență în spate și multă dorință de a merge mai departe. Privind în urmă, poate că eram naiv. Dar și foarte motivat.
Am acceptat răspunsul și mi-am promis că voi mai avea răbdare încă șase luni. După această perioadă, am revenit cu un nou e-mail. De data aceasta nu am mai primit nici măcar un răspuns. Atunci am înțeles că, cel puțin în acea companie, lucrurile nu aveau să se schimbe prea curând. M-a deranjat mai puțin refuzul și mai mult faptul că am fost ignorat. Așa că mi-am dat demisia. Nu aveam un alt loc de muncă și niciun plan foarte clar. Știam doar că nu mai voiam să rămân într-un loc în care simțeam că nu pot evolua, deși, pentru prima dată după mult timp, nu știam exact care va fi următorul pas.
Am lucrat șapte zile din șapte
Chiar în ziua în care mi-am dat demisia, un coleg mi-a scris că la compania de transport public din Berlin se elibera un post în partea de sud-est a orașului și că ar putea să mă recomande. I-am trimis imediat datele mele. Eram convins că voi fi acceptat, așa am ajuns să lucrez la BVG (Berliner Verkehrsbetriebe – compania de transport public din Berlin). Am rămas acolo timp de patru ani. Am lucrat pe partea de sud-est a Berlinului — liniile 256, 165, 192 și altele, cam 30 în total, mai ales pe zona Schöneweide.
După doi ani petrecuți la BVG, am simțit din nou acel impuls care mă urmărea de fiecare dată: nu puteam să stau pe loc. Îmi doream să evoluez și să învăț ceva nou. Atunci a apărut ideea de a deveni instructor auto. Mi se părea o meserie mai interesantă și o oportunitate prin care puteam să transmit și altora experiența acumulată în anii în care lucrasem ca șofer.
Am început să caut soluții pentru a-mi finanța studiile. Mai întâi am apelat la Arbeitsamt (Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă), însă mi s-a spus că, fiind deja angajat și integrat pe piața muncii, nu mă încadram pentru finanțare.
Ulterior, am depus dosarul pentru Aufstiegs-BAföG (program de sprijin financiar destinat persoanelor care urmează cursuri de perfecționare profesională). Mi-au aprobat plata taxelor de școlarizare, însă nu și sprijinul financiar pentru cheltuielile de întreținere pe perioada studiilor.
Atunci am mers la conducerea BVG și le-am explicat situația. Le-am spus că vreau să urmez școala de instructor auto și că am nevoie de un program care să-mi permită să continui munca în paralel cu studiile. A fost o discuție în care am încercat să-i conving că sunt pregătit să-mi asum acest efort. În cele din urmă, au acceptat, dar mi-au spus pe șleau că această decizie vine cu o responsabilitate pe care mi-o asum singur. Știau că va fi extrem de solicitant și că va trebui să găsesc un echilibru între muncă și studii.
Și chiar a fost o perioadă grea. Am lucrat șapte zile din șapte, iar vinerea era cea mai dificilă zi. Terminam cursurile în jurul orei două după-amiaza, ajungeam acasă pentru foarte puțin timp, apoi plecam direct la serviciu, unde lucram până la ora unu noaptea.
Ajunsesem să fiu treaz câte 15-16 ore pe zi, iar oboseala devenise parte din rutina mea. De multe ori îmi era foarte greu, dar știam de ce făceam toate aceste sacrificii. Dar nu m-am plins. Mereu mi-a plăcut să muncesc. Mama chiar mi-a spus odată: „Măi băiatule, nu te mai saturi de lucrat?” I-am răspuns: „Mamă, ce să fac dacă m-ai făcut frumos și harnic?” A râs.
Cum arată, în mod normal, drumul spre a deveni instructor auto în Germania.
După ce am decis că vreau să devin instructor auto, am intrat într-o nouă etapă de pregătire. Am reușit să susțin toate examenele din prima. Poate rezultatele nu au fost cele mai spectaculoase, dar pentru mine cel mai important a fost că am trecut de fiecare etapă.
Pentru cineva care privește din exterior, meseria de instructor auto pare ceva de genul: ai permis, ai experiență și îi înveți pe alții să conducă. În realitate, drumul este mult mai complex. Pentru categoria de bază B/BE (autoturisme și remorci), candidatul trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Să aibă minimum 21 de ani. Să dețină permis categoria BE de cel puțin trei ani, să aibă o formare profesională finalizată sau o calificare echivalentă, să aibă un cazier compatibil cu această profesie și să fie apt din punct de vedere fizic și psihic.
Experiența ca șofer profesionist nu este obligatorie. Eu am venit cu un avantaj suplimentar, pentru că înainte lucrasem ca șofer de autobuz, dar cineva poate urma acest drum și fără să fi lucrat profesional în transport. Experiența de trafic ajută, dar ceea ce contează foarte mult este capacitatea de a explica și de a lucra cu oamenii.
Pentru a înțelege de ce experiența mea a fost atât de solicitantă, trebuie mai întâi să explic cum funcționează, teoretic, acest parcurs.
În mod normal, pentru categoria B/BE, pregătirea are două etape principale. Prima este partea teoretică, care durează aproximativ opt luni într-o școală de instructori auto. Acolo studiezi legislația rutieră, pedagogia, psihologia traficului, tehnica auto și metodologia predării. Într-un cuvânt, teorie intensivă. La început, când ni s-a spus cât de mult vom scrie, mi s-a părut exagerat. Pe măsură ce ne apropiam de examene, am înțeles de ce. Ajunsesem să simt că nu mai vreau să văd pixul în mână.
După această etapă urmează examenele. E vorba de trei probe. Primul este examenul practic în care trebuie să conduci mașina cu remorcă aproximativ o oră-două. Apoi vine examenul scris, care are durata de cinci ore, și abia după – examenul oral. Partea scrisă durează aproximativ cinci ore și presupune răspunsuri foarte dezvoltate. Nu e vorba doar despre memorarea de reguli, ci și despre capacitatea de a explica logic și de a face legături între diferite prevederi.
După promovarea acestei etape, devii Fahrlehrer-Anwärter (candidat pentru meseria de instructor auto), adică ai trecut de pregătirea teoretică, dar încă nu ești instructor cu drepturi depline.
Urmează partea practică într-o școală de șoferi. Alegi tu una și lucrezi alături de un instructor. Începi prin a observa cum se desfășoară lecțiile și cum comunică instructorul cu elevii, iar treptat ajungi să susții propriile lecții.
La final, mai rămân două examene: unul în care trebuie să demonstrezi că poți preda o lecție teoretică și unul practic, în care examinatorii urmăresc modul în care lucrezi cu un elev la volan. După promovarea lor, devii Fahrlehrer — instructor auto autorizat.
Cum a arătat, în realitate, parcursul meu
Acesta e traseul „pe hârtie”. Pentru mine, însă, procesul a fost mai lung decât ar fi trebuit, iar motivul nu a ținut de pregătire, ci de birocrație. Totul s-a întâmplat în Berlin, unde am simțit din plin greutatea administrației. Am așteptat opt luni doar ca să obțin o programare la examenul în scris. Și când ai programare la examenul în scris la o lună diferență, ai și examenul oral deja programat. Colegii mei care se pregăteau în Brandenburg ajunseseră deja să lucreze, în timp ce eu încă așteptam să pot continua.
Pe 13 iunie am susținut cele trei examene care îmi permiteau să merg mai departe. Practic, eram deja implicat în activitate și mă pregăteam pentru următoarea etapă, dar oficial rămâneam blocat de proceduri.
Provocarea din spatele examenelor – nu doar informația, ci și limba.
Dincolo de întârzierile administrative, cea mai mare provocare pentru mine nu a fost volumul de informații, ci, mai curând, limba germană. Aveam deja un nivel bun de germană, dar am simțit că această profesie cere ceva în plus. În calitate de instructor auto, nu e suficient să știi regulile, trebuie să fii capabil să le explici clar, pe înțelesul fiecărui elev. Ai nevoie de un vocabular bogat, pentru că lucrezi cu oameni diferiți și trebuie să te adaptezi fiecăruia. Când comunici bine, elevul capătă mai multă încredere în tine, iar relația dintre instructor și cursant se construiește mult mai ușor.
De aceea, dacă ar fi să dau un sfat cuiva care vrea să devină instructor auto în Germania, primul lucru pe care i l-aș spune este să investească serios în limba germană. Restul pregătirii se construiește pe această bază. Un instructor auto trebuie să explice, să corecteze, să-și adapteze limbajul la fiecare elev. Poți avea toate cunoștințele tehnice, dar dacă nu reușești să le transmiți, nu poți fi un instructor bun.
Această cerință lingvistică se vede cel mai clar chiar în examene, care sunt dificile mai ales la partea scrisă: ai cinci ore pentru cinci întrebări, iar fiecare poate avea mai multe subpuncte. De exemplu, dacă primești o întrebare despre interdicția depășirii, nu e suficient să spui unde este aceasta interzisă. Trebuie să explici situațiile concrete, regulile aplicabile, distanțele, excepțiile, cum procedezi în cazul unui biciclist, de exemplu, dar și aspecte legate de circulația în afara localităților sau de folosirea semnalelor luminoase și sonore. Trebuie să gândești rapid și să știi unde să cauți legătura dintre diferite reguli, pentru că o singură întrebare poate implica mai multe domenii deodată.
Nici examenul oral nu este mai simplu: în fața ta se află mai mulți examinatori, fiecare specialist în domeniul său — legislație, partea tehnică, pedagogie și instruire practică — și fiecare privește răspunsul din propria perspectivă. Provocarea este să-i convingi pe toți că cunoști informația și ești capabil s-o transmiți altora.
După ce am reușit la toate examenele, am mers la școala pe care am identificat-o cu mult timp înainte. Alegerea ei nu a fost întâmplătoare. Soția șefului a făcut și ea cursul de instructor auto (Fahrlehrerin) împreună cu mine, iar între noi s-a legat o relație bună de colaborare. Activez acolo până în prezent și mă simt bine. Sunt bine primit și apreciat pentru felul în care îmi fac treaba. Un lucru pe care l-am adus în plus școlii, a fost faptul că am atras mulți elevi noi. Chiar în primul an, am organizat un curs de teorie alcătuit din 14 elevi vorbitori de limbă română, iar următorul a fost de 30.
O zi din activitatea mea de instructor
Dincolo de partea administrativă și de organizare, esența acestei meserii se rezumă la interacțiunea directă cu oamenii, iar aici lucrurile devin mult mai complexe decât par la prima vedere.
O zi din viața mea de instructor e mereu diferită, pentru că lucrez cu oameni diferiți. Or, în cadrul acestei activități trebuie să fii și puțin psiholog, pentru că elevii vin adesea cu neliniștile și dezamăgirile lor, nu doar cu dorința de a învăța să conducă. Am de regulă șase elevi pe zi, ceea ce înseamnă 480 de minute, împărțite în ture de maximum 80 de minute admise pentru practică, la care se adaugă 200 de minute de activități administrative în cadrul școlii.
Ceea ce complică lucrurile este că nu toți elevii sunt la fel: ai un elev căruia îi vine greu, sau cu care ție îți vine greu să lucrezi, dar ai și alții care învață ușor, deși relația de lucru cu ei nu e neapărat mai simplă. Credeam că vorba despre „chimia” dintre oameni e doar o expresie, dar am trăit-o pe propria piele. Te uiți la o persoană și te bucuri s-o revezi, în timp ce alta te îngrijorează sau te seacă de energie.
Tocmai de aceea, pentru fiecare dintre cei șase elevi am o structură proprie de lucru. Ei nu-și amintesc tot ce fac la fiecare lecție, așa că eu îmi notez totul și construiesc pentru fiecare o structură cât mai clară și ușor de urmărit, adaptată persoanei respective. Nu îți poți schimba personalitatea de șase ori pe zi, dar poți să-ți adaptezi abordarea.
Planuri de viitor
Nu mă opresc aici. Asta e clar. Următorul meu „Everest” este să devin o persoană cu un impact semnificativ în acest domeniu, să contribui la dezvoltarea lui și să particip la workshopuri, proiecte și inițiative dedicate formării profesionale.
În prezent sunt instructor autorizat pentru categoriile B și BE. În această vară urmează să susțin examenele necesare pentru a putea preda și la categoria A. După aceea, îmi propun să obțin autorizarea și pentru categoriile C/CE și D/DE, ceea ce presupune susținerea unor examene suplimentare.
Atâta timp cât voi rămâne în această branșă, motivația mea este cât se poate de clară – îmi place ceea ce fac și îmi place să muncesc. Tocmai de aceea îmi doresc să evoluez continuu și să pot oferi cursanților mei cea mai bună pregătire posibilă.
Însă activitatea mea nu se rezumă doar la instructajul auto. În 2021 mi-am deschis propria firmă de curățenie (Gewerbe), care în prezent are cinci angajați cu contract. Sunt implicat activ în fiecare zi – dimineața predau la școala de șoferi, iar după aceea îmi schimb ținuta și merg pe teren, alături de echipa mea. Pentru mine nu există muncă „mai importantă” sau „mai puțin importantă”, pentru că orice muncă făcută cu responsabilitate merită respect.
Ce am învățat din acest parcurs?
Am fost întotdeauna o persoană mai emotivă. Cu toate acestea, am învățat să-mi controlez stresul și să mă concentrez exact atunci când contează. Sunt exigent cu mine însumi, iar această exigență m-a ajutat să duc la bun sfârșit un drum deloc ușor de construire a unei cariere în mai multe domenii, în paralel.
Astăzi știu că succesul nu vine din talent sau noroc, ci din consecvență, disciplină și dorința de a învăța permanent. Iar cât timp voi avea posibilitatea să evoluez și să contribui prin ceea ce fac, voi continua să-mi stabilesc obiective din ce în ce mai ambițioase.
Cel mai bun instructor auto!🫂
❤️
Cel mai bun instructor auto!🫂
Cu adevărat, așa este.