Despre Alexandru Panainte cred că am aflat anul trecut, la un eveniment de business în Frankfurt. Stabilisem ulterior să facem un interviu, dar, dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu s-au mai concretizat.
Anul acesta însă, când a lansat cea de-a doua ediție a „Cupei Păcii”, un eveniment creat pentru moldovenii din Germania, ceva m-a făcut să revin la acea idee și să vreau să aflu mai mult despre omul din spatele evenimentului.
Are o poveste dinamică, tipică pentru un antreprenor care a trecut prin mai multe lumi – de la muncă fizică și corporație, până la propriul business și inițiative comunitare. Dar poate cel mai puternic lucru care mi-a rămas după discuția cu el vine dintr-un moment destul de interesant din biografia lui, și anume faptul că pe vremea când lucra în corporație, a avut curajul să-i scrie personal directorului general și să-l invite la un prânz. Și nu doar că a primit răspuns… ba mai mult chiar, acel gest i-a deschis o conversație despre multe chestii interesante, printre care importanța „vitaminei B” în Germania – Beziehung, adică puterea relațiilor.
Am fost copilul care nu avea voie să greșească
M-am născut la Cantemir și, dacă stau bine să-mi amintesc, am până azi sentimentul că lumea de atunci era cu totul altfel. Da, trăiam mai sărac, dar cumva uniți dintr-o nevoie de susținere reciprocă și nu din interes. Țin minte că dacă cineva din mahala avea nevoie de ajutor ca să-și ridice un gard sau să-și culeagă via, săreau toți.
Eu m-am născut într-o familie frumoasă, nici prea săracă, nici prea bogată, dar suficient de unită ca să cresc intregru și bine educat. Tata, antrenor de judo și vicepreședinte la Școala Sportivă din Cantemir, a fost un om respectat de multă lume. Însă pentru că în Moldova acelor ani din sport nu se puteau face bani ca să-ți întreții familia, tata a plecat în Portugalia și Federația Rusă, unde a lucrat în construcții.
Mama, în schimb, a fost polul nostru de stabilitate de acasă. Are studii în economie și până în prezent este angajată a băncii. Cred că de la ea mi se trage pasiunea pentru matematică și structură analitică.
În tot acest ecosistem, eu am fost copilul-exemplu. Învățam bine, eram cuminte și ascultam de părinți și cred că de aceea devenisem un fel de etalon pentru tot neamul, începând cu sora mai mică și continuând cu tot felul de verișori și chiar vecini. Chestia asta, deși suna a laudă, a fost mereu un soi de povară, pentru că simțeam că nu am dreptul să greșesc. La școală, materiile preferate erau matematica (evident) și istoria. Eram cel mai bun din clasă la aceste obiecte și participam la diferite olimpiade, de unde mă întorceam des cu locuri de frunte.
Când a venit momentul facultății, am urmat calea mamei. Am făcut economie la Universitatea Dunărea de Jos din Galați. Dar după ce mi-am luat diploma, ieșind pe porțile universității, realitatea a fost alta decât m-am așteptat. Mi s-au oferit joburi în sistemul bancar cu salarii de 300 de euro pe lună, asta în condițiile în care cu acești bani abia dacă-mi ajungea să-mi acopăr chiria și utilitățile. Atunci am înțeles că matematica mea nu dădea cu plus, iar eu nu doream sub nicio formă să fiu dependent de părinți.
Am plecat pentru un an și am rămas pentru totdeauna.
Ideea Germaniei nu a apărut de nicăieri. O aveam aici pe sora mamei, stabilită de mai mulți ani și în perioada studenției, apucasem să vin de câteva ori în timpul vacanței de vară la muncă în construcții.
Așa că în 2013, am luat decizia de a pleca definitiv din Moldova. Însă dorința inițială nu era să devin emigrant pe viață. Dimpotrivă, pornisem de acasă cu un plan de afaceri care arăta impecabil pe hârtie. Visam să deschid o covrigărie. La vremea aceea, conceptul de patiserie stradală cu covrigi calzi, încă nu exista la noi, precum azi la fiecare colț de stradă. Îmi calculasem că am nevoie de un an în Germania ca să adun 15.000 de euro pentru a-mi cumpăra utilajele și a da startul afacerii. Prietenii mă încurajau să încerc, pentru că, vorba lor, planul era bun și n-aveam cum s-o dau în bară.
Însă după doar trei sau patru luni, intenția inițială s-a schimbat. Vorbeam des cu alți moldoveni de aici, dar și cu oameni de afaceri care reveniseră acasă să investească și auzeam că li s-au pus numai bețe în roate, având parte constant de zero susținere, controale abuzive, corupție, așa că au trebuit să închidă și să plece înapoi. Atunci am decis să rămân în Germania și să o iau de la zero. De data asta pe bune.
Eram atât de epuizat încât nu mai știam dacă e dimineață sau seară.
Inițial m-am angajat în construcții ca electrician. Nu aveam studii în domeniu, dar în studenție, cum am mai zis, lucrasem o perioadă cu un unchi de-al meu, de la care am învățat ce înseamnă o fază, un nul și cum se trage un cablu. Timp de jumătate de an am strâns fiecare cent, însă eram conștient că dacă rămâneam așa, adică fără limbă și studii recunoscute, mă condamn la insucces.
Și atunci am luat decizia de a face o schimbare. Am lăsat jobul din construcții și am investit toți banii adunați în cursuri intensive de limba germană. Timp de trei luni am stat complet fără lucru, până mi s-au epuizat resursele, așa că, la un moment dat, a trebuit să accept orice muncă ca să supraviețuiesc. Am găsit un job de noapte la UPS (gigant american de curierat). Sarcina mea era să încarc pachete în containere de transport. Munca începea seara târziu și se termina la cinci dimineața. Ajungeam acasă frânt, dormeam două ore, iar la ora șapte mă trezeam ca să plec la școala de limba germană.
A fost o perioadă extrem de obositoare din viața mea. A durat jumătate de an. Iar eu ajunsesem într-un stadiu de epuizare fizică atât de avansat, încât aveam momente când mă trezeam buimac și nu înțelegeam dacă era ora șase dimineața și trebuie să plec la școală sau dacă era șase seara și trebuie să fug la încărcat containere.
După șase luni de calvar nocturn, am reușit să mă angajez la DHL Express (serviciu de curierat expres al companiei germane DHL), pe un program de seară, de la 17:00 la 22:00. Pentru mine, asta a fost o binecuvântare, pentru că puteam în sfârșit să dorm normal noaptea și să merg la cursuri ziua. Am lucrat acolo timp de un an și jumătate, în care am învățat germana până la nivelul B2.
Am intrat în Nestlé ca distribuitor de scrisori și am ajuns să negociez milioane.
În 2016 am reușit să mă angajez la Nestlé, o multinațională elvețiană, unul dintre cei mai mari producători de alimente din lume. Am început ca poștaș în sediul central. Sarcina mea era să primesc toate scrisorile fizice trimise către Nestlé Germania, să le citesc și să le distribui corect către departamentele celor peste 1.400 de oameni care lucrau în birouri. Mulți ar fi considerat asta o muncă plictisitoare, dar pentru mine a fost cel mai bun exercițiu de limba germană și o radiografie perfectă a structurii unei multinaționale.
Cât timp lucram ca poștaș, m-am înscris la un curs de seară pentru Finanzbuchhalter (contabil financiar), pentru că doream să înțeleg mecanismele fiscale germane. Urmăream zilnic panoul intern de joburi al firmei și când a apărut un post la Serviciul Clienți B2B, am aplicat și l-am obținut. Brusc, aveam în subordine clienți uriași precum rețelele de supermarketuri precum Edeka, Netto și Rewe etc. Eram puntea de legătură dintre fabrică, depozitul logistic și marile magazine. Dacă producția nu făcea față sau dacă Rewe cerea un volum de produse care nu exista în stoc, trebuia să găsesc soluții instant.
Am rezistat în acest ritm alert încă doi ani, după care am promovat ca Sales Analyst (Analist de Vânzări) pentru benzinăriile și chioșcurile din Germania. Pregăteam contractele anuale, calculam rabaturile și prețurile de negociere pentru Key Account Manageri. Nu mai vorbeam de mii de euro, ci de contracte de milioane. Învățam cum se gestionează banii mari, cum se pun limitele în negocieri și cum se construiește o structură corporatistă rigidă, dar eficientă.
„Ești primul angajat de la baza companiei care îndrăznește asta.”
În cei șase ani la Nestlé, scopul meu a fost să-mi fac o carieră. Și cred că am reușit, or în clădirea aceea imensă cu 12 etaje mi-am făcut o rețea uriașă de relații și cunoștințe, iar asta m-a ajutat enorm să cresc și mai mult. Și atunci într-o bună zi s-a născut o idee nebună. Am luat totul ca pe o aventură și i-am scris direct șefului cel mare din Germania, Marc-Aureli Boersch, că vreau să mergem să luăm prânzul împreună. Colegii mei au înlemnit: „Ești nebun? Nu te va lua nimeni în serios!” Eu mi-am zis că nu am ce pierde. Maxim, ce se putea întâmpla era să nu primesc deloc răspuns. Dar peste două săptămâni, mi-a scris secretara lui și mi-a făcut o programare. În ziua x, am mers să luăm masa împreună în cantina imensă a instituției. Poți să-ți imaginezi expresiile de pe fețele colegilor din birouri care se uitau la mine, zâmbeau cu subînțeles și-mi făceau din ochi.
Eu, pentru că nu-mi doream să pierd ani din viață, l-am întrebat direct cum a ajuns în postul pe care-l deține, de cât timp e în companie și ce l-a ajutat cel mai mult. Omul a fost de o simplitate uimitoare. Mi-a răspuns la fel de sincer: „Tu ești primul și unicul angajat de la baza companiei care a avut atâta curaj, lucru pentru care te felicit. Ce ține de întrebarea ta, în Germania e destul de importantă „Vitamina B – Beziehung.” Mi-a spus că e excelent ce am făcut, să continui la fel, și mi-a dat personal contactele directorului general, ale tuturor Key Account Managerilor și ale directorilor pentru fiecare subclasă (Edeka, Rewe etc.),pentru că scopul meu era să merg în acea direcție, să negociez singur contracte de milioane și să aduc clienți mari.
Am ales nesiguranța în locul confortului
Dar, după un timp, am început să fiu tot mai încărcat și să vin acasă tot mai epuizat psihic. Sarcinile se înmulțeau, dar mândria și plăcerea cu care îmi făceam treaba la început dispăruseră complet. Mă trezeam dimineața și mă întrebam: „Asta este tot? Asta e viața ta pentru următorii 30 de ani? Să muți cifrele altora de pe un ecran pe altul?”.
În aceeași perioadă, m-am reîntâlnit cu Dorel Maler, un fost coleg de pe vremea când descărcam pachete la DHL. Dorel plecase din sistem și își deschisese propria firmă de curierat și logistică. În 2022, ajunsese să aibă peste 30 de angajați și contracte solide cu GLS (firmă de curierat). Când m-a văzut, mi-a spus: „Alexandru, lucrul de birou e bun, e călduț, dar dacă vrei bani adevărați și independență, nu trebuie să te limitezi. Încearcă ceva al tău. Nu te teme, eu te ajut cu tot ce pot!”. El, pot zice, c-a fost scânteia care a declanșat „incendiul”.
Înainte de a face pasul spre construcții, am avut câteva încercări mai mici, experimente de tatonare – am vândut ebook-uri pe Amazon, am intrat în zona de criptomonede, dar n-au funcționat pe termen lung. De data asta, ideea de a avea propria companie s-a născut din realitatea diasporei de aici, din Frankfurt și împrejurimi. Cunoșteam tot mai mulți moldoveni care veneau în Germania și mă întrebau: „Alexandru, tu ai relații, știi limba, nu ne găsești de lucru în construcții?”. În același timp, cererea pe piața renovărilor din Germania era uriașă, iar impulsul final legat de branșă a venit de la un alt prieten bun. El venea des în Germania, fiind un meseriaș excepțional pe șantiere, dar lucra fragmentat, ba aici, ba acolo. Mi-a propus atunci: „Hai să deschidem o firmă. Tu te ocupi de acte, contracte, clienți și germani, iar eu răspund de oameni și de execuție pe șantier”.
Am fost la un pas de faliment după cel mai mare proiect al meu.
Am mers la un consultant fiscal, am analizat cifrele și am ales ca formă juridică UG (Unternehmergesellschaft – un fel de mini-GmbH, cu capital social redus). Notarul ne-a înregistrat oficial firma pe 16 septembrie 2022, iar pe 1 noiembrie am început oficial lucrul. Compania am numit-o Alex Pan.
Am început cu doar trei oameni. Primii doi ani au fost extrem de dificili. Timp de un an de zile, am refuzat să îmi dau demisia de la Nestlé. Lucram în paralel. Norocul meu, dacă îl pot numi așa, a fost perioada de după pandemie, când încă se lucra mult în regim de home office. Îmi terminam sarcinile de la multinațională într-un ritm alert, iar în timpul rămas fugeam pe șantiere, unde mă întâlneam cu clienți și negociam contracte. După un an, am cedat. Nu mai puteam face totul la timp, calitatea vieții mele era zero, iar șefii de la Nestlé începuseră să simtă că m-am schimbat, așa că am demisionat.
Abia atunci am înțeles cât de diferit este să conduci o companie în Germania față de a practica pur și simplu o meserie. Birocrația și sistemul fiscal german sunt niște monștri care pot înghiți orice antreprenor nepregătit. Trebuie să gestionezi patru tipuri diferite de impozite. Finanzamt-ul îți cere bani în avans pentru anul viitor doar pe baza prezumției că vei fi la fel de profitabil ca în anul curent, chiar dacă tu nu ai încasat încă facturile de luna aceasta. Te lovești de instituțiile de protecție a muncitorilor, de asigurările obligatorii împotriva accidentelor (BG Bau), de controale administrative inopinate pe șantier și multe multe altele.
Iar cea mai mare greșeală pe care am făcut-o la început a fost faptul că lucram cu prețuri mult prea mici, pentru că nu cunoșteam piața. Am avut noroc cu un antreprenor care avea o firmă de trei ani și care a fost de acord să mă ia ca subantreprenor, explicându-mi cum se calculează corect un deviz ca să nu ieși în pierdere. Primul nostru obiect a fost un garaj ridicat de la zero pentru un client german.
Apoi a venit testul de foc, adică momentul în care am fost la un pas de faliment. Semnasem un contract mare pentru renovarea completă a zece apartamente cu o firmă importantă. Aveam 12 oameni pe șantier, care au muncit săptămâni în șir, iar când a venit momentul plății, banii au început să se „întindă”. Ne amânau de la o zi la alta: „Banii intră mâine, intră săptămâna viitoare, s-a blocat un ordin bancar”. Între timp, eu trebuia să plătesc salariile oamenilor mei, să achit materialele și taxele. Am continuat să muncim pe promisiuni, până când datoria a devenit uriașă. În cele din urmă, am luat decizia de a scoate toți oamenii de pe șantier. Firma respectivă a intrat oficial în faliment, iar eu nu am mai recuperat niciun cent. A fost o lovitură care m-a pus în genunchi. S-a întâmplat exact înainte de nunta mea, într-un moment în care toate conturile îmi erau blocate și presiunea financiară amenința să îmi distrugă inclusiv viața personală.
Clientul care a devenit fără să știe mentorul meu de business
Ce m-a salvat? Alte proiecte. Îmi amintesc, de exemplu, de o doamnă arhitectă din Germania, pentru care am acceptat un proiect de Komplettsanierung (renovare completă) a unei case vechi de peste un secol. A fost o lucrare de o dificultate extremă, unde fiecare detaliu trebuia restaurat conform unor linii arhitecturale istorice rigide. Această femeie mi-a fost un adevărat mentor fără să știe. Lucrând cu ea cot la cot, am învățat cum se vorbește cu adevărat cu un client german, cum se pun limitele profesionale și cum să stabilești un contact astfel încât clientul să nu „îți ia toată mâna dacă i-ai oferit un deget”.
La final, doamna arhitectă a scris o carte despre restaurarea acelei case, în care a menționat și numele companiei noastre, la secțiunea de mulțumiri. A scris acolo că puține firme din Germania ar fi avut curajul, răbdarea și măiestria de a realiza ceea ce am făcut noi pe acel șantier. Când am văzut cartea tipărită, am simțit că am trecut testul de maturitate.
Stabilitatea adevărată a venit abia în 2024, atunci când mi-am privit agenda la începutul lunii ianuarie și am realizat că aveam contracte semnate și avansuri plătite pentru tot anul. În acel an, Alex Pan a atins o cifră de afaceri de jumătate de milion de euro. Pentru anul curent, obiectul firmei este să ajungem la un milion de euro.
Astăzi, strategia mea de succes se bazează pe servicii „la cheie”. Neamțul nu are timp și nici răbdare să caute un electrician, apoi un instalator, apoi un zidar, apoi un zugrav. El vrea un singur contract și zero bătăi de cap. Echipa mea proprie face tot ce ține de Malerarbeit – tencuieli fine, vopsitorie, faianță, detalii estetice. Pentru restul specializărilor – acoperișuri, instalații termice, electricitate – am creat parteneriate solide cu firme germane de încredere.
Pentru a susține acest ritm, mi-am structurat afacerea cu rigoare. În prezent, am o echipă stabilă formată din cinci angajați permanenți, la care se adaugă o rețea de patru subcontractori (persoane fizice/colaboratori pe proiect). Echipa mea proprie face tot ce ține de tencuieli fine, vopsitorie, faianță, detalii estetice, iar pentru restul specializărilor, cum ar fi acoperișuri, instalații termice, electricitate, am creat parteneriate solide și am în portofoliu zece parteneri (firme germane).
Dimensiunea proiectelor noastre a crescut direct proporțional cu structura echipei, chiar dacă volumul zilnic se învârte în jurul unor lucrări medii. Valoarea medie a unui contract pe care îl semnăm este în jur de 30 de mii de euro, o sumă care ne permite să menținem un standard ridicat de calitate și să fim extrem de eficienți. Totuși, capacitatea noastră logistică merge mult mai departe: cel mai mare proiect de Komplettsanierung (renovare completă) pe care l-am gestionat până acum a fost în jur de 200 de mii de euro, o dovadă clară că putem duce lucrări de o complexitate ridicată.
Din greșelile mele de leadership am învățat că, în calitate de antreprenor, nu trebuie să-ți fie frică să superi pe cineva dacă ești corect. La început, veneam din cultura aceea moldovenească unde vrei să fii bun cu toți, să ajuți pe toată lumea, așteptând ca toți să îți răspundă cu aceeași monedă. Este o iluzie. Cu cât ești mai maleabil și nu trasezi granițe clare, cu atât ești mai puțin respectat. Am înțeles că lucrul e lucru, iar viața privată e viață privată, or regulile salvează afacerea, dar și respectul reciproc.
Astăzi, când aleg oamenii în echipă, mizez nu pe muncitori sezonieri care vin pentru câteva luni doar ca să strângă niște bani și să plece; acelor oameni le lipsește dorința de calitate. Îi caut pe cei stabiliți aici care vor să își construiască o carieră, poate o casă și, de asemenea, un viitor aici în Germania. Mizez ca omul să fie cinstit, să fie dedicat și să fie îngrijit. Le spun mereu: „Dacă tu nu ai grijă de tine, de hainele tale, de uneltele tale, nu am cum să am încredere că munca pe care o lași în urma ta pe șantier va fi una îngrijită.
Succesul fără oameni nu înseamnă nimic
După ce am stabilizat businessul, am simțit din nou nevoia de a mă conecta cu oamenii, de a ieși din izolarea șantierului. Așa am descoperit la începutul acestui an BNI (Business Network International), o comunitate globală de oameni de afaceri împărțită în grupuri locale. Am devenit membru oficial în aprilie. Principiul lor mi-a amintit instantaneu de prânzul meu cu președintele Nestlé: totul se bazează pe recomandări și pe o mentalitate complet diferită de business. Mi-am spus, parafrazându-l pe Einstein: „Este o nebunie să crezi că vei obține rezultate noi făcând în fiecare zi aceleași lucruri”. În BNI am găsit antreprenori care nu doar că îți oferă contracte, ci și un alt nivel de gândire, o rețea profesională care în timp se transformă într-o comunitate adevărată. Astăzi, noi nu mai căutăm clienți prin reclame agresive; ei vin exclusiv prin recomandări, pentru că știu exact la ce preț lucrăm și ce efect de tip „Wow” lăsăm în fiecare casă.
Însă businessul fără comunitate este doar o mașină de făcut bani. Mie mi-a plăcut întotdeauna să adun oamenii în jurul meu. Încă din copilărie, la Cantemir, când eram căpitanul echipei de fotbal de pe maidane, aveam această abilitate de a influența, de a-i face pe băieți să vină după mine. În diaspora germană, am simțit o nevoie acută de reconectare. Mulți moldoveni sunt împrăștiați prin diferite zone ale Germaniei, izolați în rutinele lor zilnice, măcinați de dorul de casă sau de bariera limbii. Mulți nu știu încotro să o apuce.
Așa s-a născut ideea „Cupei Păcii”, un turneu de fotbal comunitar pe care l-am organizat de la zero. Am vrut să fac ceva diferit, premium, adică nu doar o mișcare de weekend pe un teren oarecare. Am adus fotografi profesioniști, cameramani, DJ, am asigurat mâncare de calitate pentru sportivi și am creat o atmosferă autentică de stadion.
Până în prezent, proiectul a crescut frumos de la o ediție la alta. La prima ediție am reușit să adunăm 12 echipe, iar energia a fost una frumoasă, care ne-a propulsat mai departe; astfel, la ultima ediție numărul a crescut, adunând la un loc nu mai puțin de 16 echipe pe teren.
La prima ediție, când am văzut câteva echipe de moldoveni venite din mai multe colțuri ale Germaniei îmbrățișându-se pe teren, am avut un nod în gât. Mi-au mulțumit: „Alexandru, dacă nu era turneul tău, nu ne mai întâlneam ani de zile. Ne-ai adus din nou împreună”. Pentru mine, în contextul diasporei, cuvântul „pace” înseamnă exact asta – liniștea de a ști că nu ești singur într-o țară străină, că ai o comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă și care se sprijină reciproc.
Ce rămâne din tine după ani de diasporă…
Când mă întorc astăzi în Moldova, o privesc cu alți ochi. În primii ani de emigrare, recunosc că purtam în mine o supărare pe țară. Eram furios că a trebuit să plec, că a trebuit să învăț o limbă străină de la zero și să accept statutul de „străin” doar ca să îmi pot construi un destin. Acum acea furie a trecut. Iubesc Moldova, o susțin și înțeleg că această plecare a fost, de fapt, marea mea oportunitate; altfel nu aș fi crescut niciodată așa. Însă când merg acasă, mă doare să văd o realitate aspră: oamenii par mai săraci, văd mai mulți cerșetori pe străzi decât înainte, iar uneori mă lovesc de o invidie surdă a celor rămași, o neînțelegere a prețului imens pe care noi, cei din diaspora, l-am plătit pentru fiecare succes obținut în vest.
Cu toate acestea, din moldoveanul care am fost a rămas neschimbată o trăsătură pe care Germania nu a reușit să o robotizeze, și anume capacitatea de a vedea întotdeauna ce este mai bun în oameni. Chiar dacă mă enervez pe moment pe un angajat sau pe un partener, nu pot să țin pică, îl iert și merg mai departe.
Viitorul pe care vreau să-l construiesc
Dacă privesc în urmă la tot parcursul meu, decizia de a intra în antreprenoriat este cea care m-a maturizat cel mai mult. Când ești angajat la o multinațională, ești responsabil doar pentru tine și pentru bucățica ta de ecran. Când ești antreprenor, porți pe umeri destinele lucrătorilor tăi și, implicit, ale familiilor lor care depind de deciziile tale, de contractele pe care le semnezi sau le pierzi. Este o greutate care îți schimbă postura, îți schimbă felul în care respiri și în care gândești.
Unui tânăr din Republica Moldova care se uită astăzi spre Occident și visează la un drum asemănător, i-aș spune să aibă o viziune clară și să înțeleagă că nimic nu este imposibil pe lumea asta. Nu trebuie să te uiți la muntele din fața ta și să te sperii de înălțimea lui. Trebuie doar să îți dorești cu disperare și să faci cel mai mic pas posibil în fiecare zi. Un singur pas, dar zilnic. Cu timpul, te vei uita înapoi și vei realiza că ai cucerit vârful.
Iar planurile mele de viitor sunt deja așezate pe hârtie. Vreau să dezvolt proiecte în domeniul imobiliar și în zona de trading. Însă proiectul la care mă gândesc în fiecare noapte este o adevărată revoluție în construcții. Suntem în plină eră digitală, iar felul în care se construiesc casele astăzi, mi se pare desprins din secolul trecut. Visul meu este să aduc în Germania tehnologia caselor printate 3D. Să ridicăm structuri rezidențiale complete din amestecuri speciale de ciment, ghidați de brațe robotice și software avansat, reducând timpul de execuție de la luni de zile la doar câteva zeci de ore. Vreau ca firma mea să printeze viitorul.
Știu bine că Germania este faimoasă pentru birocrația ei și normele stricte de construcție, iar tehnologia 3D este încă la început aici, pentru că există doar două case complet printate în toată țara, iar legislația este nouă și diferă de la un land la altul. Totuși, barierele astea nu mă opresc, ci mă obligă să fiu strategic. Am deja arhitecți pregătiți care vor depune documentația oficială (Bauantrag) imediat ce cadrul legal ne permite.
Pe plan financiar, vorbim de o mișcare de anvergură. Scopul nostru este ca în acest an să procurăm printerul 3D, o tehnologie care costă peste 700 de mii de euro. Însă investiția nu se oprește la echipament; mai avem nevoie de încă aproximativ 100 de mii de euro pentru logistică, gestionare și specialiști care să vină la fața locului să ne instruiască echipa. Calendarul este deja setat: dacă lucrurile se aliniază rapid, vrem să ridicăm prima casă chiar la sfârșitul acestui an, iar dacă nu, cel târziu la jumătatea anului viitor, structura trebuie să fie deja complet printată.
