A lăsat acasă o viață de poveste pentru a-și crea o alta în Germania. Mariana-Iulia Filimon despre pașii unei integrări reușite

DSC_0025

Unele începuturi de articolele mi se dau greu, tare greu, pentru că e vorba de oameni foarte dragi, care-s mai mult decât simpli protagoniști ai blogului. Din acest motiv amân publicarea lor. E și cazul Marianei-Iulia Filimon. Acest articol trebuia să apară pe 1 decembrie de Ziua Națională a României, dar a fost publicat abia azi. Recunosc că e un articol lung, dar nu mi s-a dat mâna „să tai” nimic din conținutul textului. 

Iulia a venit în Germania acum șapte ani, dintr-un sătuc din județul Sibiu și în imaginația mea reprezintă România pe care am știut-o dintotdeauna – harnică, frumoasă, cuminte, onestă. Face parte din categoria oamenilor care „unde pun ei mâna, pune și Dumnezeu mila”. De orice s-ar apuca, totul îi iese bine. Coase, brodează, croșetează, restaurează, face fel de fel de chestii hand-made etc. Cireașa de pe tort a fost să aflu că de aproape 20 de ani are acasă, în Tălmăcel (Sibiu), un muzeu al satului care nu e proprietatea statului, a satului, a părinților, ci doar a ei. Nici în Germania Iulia nu a stat cu mâinile în sân. Organizează șezători cu româncele din Germania, strângeri de fonduri și ajutoare umanitare pentru diferite cauze nobile, face voluntariat, și-a deschis o mică afacere cu lucrări hand made, și-a echivalat studiile și de curând a obținut postul de muncă mult visat.  

„Ceea ce am devenit azi este produsul familiei în care m-am născut, a educației și dragostei pe care am primit-o de-acasă. Voi începe cu bunicii. Cei din partea tatălui au fost „oameni dintr-o bucată”. Ea, meșteșugăriță cu mâini de aur țesea, cosea, broda. De la ea am moștenit talent, de la ea am învățat tehnici, de la ea am prins înțelepciune. El – tâmplarul satului. Unicul în tot Tălmăcelul. Bunicii din partea mamei au fost toată viața negustori de oi, lână, piei. Chiar și-acum, la aproape 90 de ani, bunicul merge la târguri, vinde brânză și cușme, pe care tot el le coase. received_3723720827653411 (1)

Părinții mei au lucrat toată viața în turism. Un domeniu diferit, dar la fel de palpitant. Mama – bucătar de meserie, tata – matrițer. Îi admir pentru tot ce au reușit împreună de-a lungul vieții. În anii 80 au luat prima cabană, apoi au coborât în oraș, unde și-au deschis un restaurant. După revoluție tata a ajuns șef de unitate la Muzeul Satului din Sibiu, mama a continuat să fie bucătar. Ce am învățat de la ei? Că „omul sfințește locul”. Mama, ca de obicei, iscusită în bucătărie și capul evenimentelor, tata – motorul care adună în jurul lui toată lumea, bun la toate și ghidul perfect pentru turiști. 

received_472605596838840Datorită lor copilăria mea a fost altfel. Vacanțele le petreceam la Tălmăcel cu bunicii, iar pe parcursul anului eram sus pe creasta muntelui, unde veneau turiștii și mă învățau să număr în germană. Când nu erau turiști, veneau localnicii, printre ei și elevii de la Liceul Brukenthal împreună cu actualul președinte al României Klaus Johannis, pe atunci profesor. Vara făceam drumeții cu turiștii, picnicuri, plimbări pe munte, participam împreună cu copii din tabere la diferite activități, iarna schiam. Trăind în acest mediu „multiculti”, era imposibil să fiu interesată de altceva decât ceea ce vedeam în familie. De aceea, prima mea participare la Olimpiada Micilor Meșteșugari nu a fost întâmplătoare. Aveam șapte ani atunci. Eu, între timp, învățasem să cos, să țes, să împletesc. Așa e când ai două bunici talentate alături. Am frecventat mulți ani Cercul de Țesături și Artă Populară, din cadrul Clubului Elevilor. Acolo am învățat să pictez icoane pe sticlă, să țes traiste și ștergare, cu care participam la diferite concursuri naționale și chiar internaționale. Ulterior, lucrările mele câștigătoare ajungeau la muzeul din Sibiu.

received_2488038504798650

Evident, într-o bună zi m-am întrebat – de ce nu există și la noi în sat un asemenea muzeu? Aveam susținerea familiei și aveam casa bunicilor din partea tatălui, rămasă mie drept moștenire după moartea lor, unde fiecare colțișor era un mic patrimoniu național. De acolo a pornit ideea înființării unui muzeu al satului Tălmăcel, ceea ce am și făcut. La evenimentul de deschidere au venit cele mai importante personalități ale Sibiului – istorici, muzeografi, oameni de afaceri, jurnaliști, dar și oameni simpli interesați de artă. În total vreo 60 de persoane. Mă uitam la ei toți și nu îmi venea să cred că eu o puștoaică de nici 18 ani am reușit să fac asta. Fără un plan de marketing, fără bugete și strategii super sofisticate, fără promovare pe facebook cum se face azi și fără multe altele. Despre mine s-a scris în ziare, s-a vorbit la radio și TV. Am rămas până azi pentru toată lumea „Mariana de la muzeu”.

În mai 2020, muzeul împlinește 20 de ani de la deschidere (frumos joc de cifre, nu?) perioadă în care i-au trecut pragul mii de turiști din țară și din afara ei. În incinta lui s-au organizat zeci, sau poate sute de evenimente culturale. Între timp, muzeul s-a îmbogățit cu diferite obiecte de artă, toate de o valoare inestimabilă – o ladă de zestre pictată în 1922, bancnote de până la Revoluție, o Icoană a Maicii Domnului, o mașină de scris, câteva scaune de la vila de vară a lui Ceaușescu și multe multe altele. De șapte ani nu mai sunt în țară, dar muzeul „își trăiește” viața în lipsa mea. Eu îmi iau revanșa vara când merg acasă și organizez șezătoarea „Sara pe uliță”, eveniment la care participă toate femeile din sat.

received_1005279553164845

Tot în perioada când am deschis muzeul, conduceam și Cercul de Artă pentru copii, în locul profesoarei, care se pensionase. Aveam o clasă întreagă de copii pe care îi învățam a coase, a țese, a broda și mergeam cu ei pe la diferite concursuri și evenimente. Doamne, ce vremuri și ce oameni!

received_2182112268763524

Probabil te întrebi de ce sunt acum aici și nu în țară? Pentru că tot ce s-a întâmplat după 2000 încoace m-a făcut să aleg drumul plecării. Mai întâi s-a închis Cercul de Artă pentru copii, de rând cu alte sute de cercuri și cluburi pentru copii din întreaga țară. România nu mai avea nevoie de ele. Finisasem Liceul de Arhitectură și Restaurare „Carol I” din Sibiu, dar m-am orientat către un alt domeniu. Am făcut Facultatea de Științe Economice „Lucian Blaga” din Sibiu, apoi am lucrat în sistemul bancar. Între timp m-am căsătorit și împreună cu soțul am deschis o afacere, dar care nu a mers din cauza crizei financiare din anii 2008 – 2009. Am venit împreună în Germania pentru o scurtă perioadă de timp (așa credeam noi atunci). Planificasem să ne rezolvăm problemele și să revenim. Acasă. La părinți. La muzeu. La viața de-odinioară. Precum vezi, cele câteva luni s-au transformat în ani.

FB_IMG_1575235761465

Adaptarea în Germania nu a fost grea. Lucram la McDonalds, nu știam limba și eram prea ocupată să-mi rezolv rapid problemele financiare pentru a putea reveni cât mai curând în țară. Excepție o făcea luna decembrie. Eram tristă știind că acasă oamenii se pregătesc pentru Ziua Națională a României, apoi pentru sărbătorile de iarnă, învățând colinde, împodobind carele cu chindea, mergând la biserică îmbrăcați în port național, gătind bucate de sărbătoare… Nici azi nu s-a schimbat nimic. Satul prinde viață. E plin de lume, inclusiv de turiști. Acea euforie de sărbătoare nu o simți nicăieri, decât acasă la tine. Mă simt „foarte tare” legată în această perioadă de România și scriam, până nu demult, de 1 decembrie și de Crăciun câte-o postare tristă despre oameni și cazuri reale.

received_2650790034958960

Unica soluție de a „mă trata” a fost să-mi aduc România aici, organizând împreună cu româncele și basarabencele din zonă Șezătoarea „Descoperă România”. Este vorba de femei care vor să socializeze, să se implice în viața comunității românești din zona Ulm – Neu Ulm, care simt dorul de țară și vor, fie și pentru câteva ore, să vorbească în limba maternă, să croșeteze, să coase, să gătească românește. Am adaptat șezătoarea la țara și vremurile în care trăim, astfel că la fiecare întâlnire avem teme despre joburi noi, căutarea unei chirii, o altă asigurare, un loc la grădiniță, recunoașterea studiilor. Facem schimb de idei, de informații utile și legăm prietenii. Atmosfera de „acasă” o face colțul românesc adus de mine de la Muzeul satului Tălmăcel, colț pe care îl port cu mândrie oriunde.

Pozele de la șezătorile organizate de mine au atras atenția altor femei. Una din ele a fost doamna Viorica Robina, femeia care a schimbat la 90 de grade viața româncelor de aici, prin evenimentul organizat în această toamnă – Summitul Femeilor de Succes 2019. Datorită ei, am făcut încă un pas important în procesul meu de integrare aici în Germania, prin faptul că am cunoscut românce și basarabence, precum și că m-am făcut remarcată peste hotarele Germaniei. De curând, am primit invitația de a participa cu colțul meu românesc la o sărbătoare a Consulatului românesc din Sevilla (Spania).

received_625700697963078

Din dorința de a-mi perfecționa limba germană am început să fac voluntariat la Familienzentrum din Neu Ulm. Schimbarea a venit o dată cu nașterea fetiței mele Isabella, care a fost trambulina spre voluntariat dar și alte activități. La Familienzentrum am găsit o mică grupă românească pentru copii, pe care am avut șansa să o transform în Rumänische Spielgruppe. Cum? Venind la fiecare întâlnire cu idei noi, cu teme în funcție de anotimp. La scurt timp am primit propunerea să conduc grupa românească de copii, iar în paralel să contribui la integrarea românilor nou veniți în zonă. Astfel, ori de câte ori, eu am o vreo idee mai năstrușnică de șezătoare, de seară culinară românească, am sprijinul instituției în ceea ce privește locația, spațiul de joacă pentru copii, spațiul de gătit, sala pentru întâlniri. Toate sunt gratuite. Mai mult decât atât, sunt mereu cooptată în activitățile centrului, participând la seminare, congrese și campanii pentru alte instituții prin care ajutăm oamenii bătrâni, copii, bolnavii.

Paralel cu voluntariatul, am revenit la vechea mea pasiune – hand made-ul. Am început să fac diferite chestii pentru fetița mea – broșe, bentițe pentru păr, bijuterii, dar și diferite decoruri, semne de carte etc. Când au apărut primii clienți, a trebuit să dau un nume acestei îndeletnici – „BellaBoutique” și s-o oficializez, deschizându-mi un Gewerbe. Și asta nu e tot!

FB_IMG_1575235657947

După de șapte ani de Germania, am ajuns într-un final, să-mi împlinesc visul de a lucra într-un birou asemeni celui din România, de a-mi folosi cunoștințele dobândite în cadrul facultății și a studiilor de masterat. Nu a fost ușor, dar nici imposibil. Am făcut o pregătire profesională – „Ausbildung Schichtleiter” (șef de tură) nu pentru că nu ași fi avut studiile necesare, ci pentru că lipsea limba germană, lipsea încrederea în școlile și în diplomele obținute în țările estice. Ca să demonstrez contrariul am învățat zi și noapte și-am avansat. Dar pentru ca să ajung să lucrez în birou am solicitat să fac practică și am obținut jobul după primele șase ore lucrate. Visul meu de a fi printre ei, a devenit realitate. Azi lucrez în cadrul unei mari firme care recrutează angajați. Am avut sprijinul familiei și am făcut în timpul liber activitățile care mă încărcau cu energie și putere. Nu am renunțat niciodată la nimic din ce îmi aduce bucurie și cred că asta este cheia succesului meu – să le fac pe toate! Dar să știi că nu mă opresc aici. Mai am un vis. Să deschid o școală românească aici în Ulm. Poate chiar anul viitor. Dar până atunci, să mă țină Dumnezeu sănătoasă ca să mă pot implica în continuare în ceea ce-am reușit până azi.”

iulia

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: